Limbajul conspirativ (Securitate)

Legendare - oferirea unei acoperiri plauzibile unui informator sau ofiţer al Securităţii infiltrat într-un grup sau instituţie care se afla sub atenţia serviciilor secrete.

Persona :

Securitatea folosea un limbaj tehnic specific, de a cărui înţelegere depinde interpretarea corectă a documentelor din arhivele Securităţii. Redăm mai jos definiţii succinte ale principalilor termeni întâlniţi în aceste documente. Suntem îndatoraţi doamnei Carmen Chivu-Duţă, domnului Mihai Albu şi prietenului Dorin Dobrincu, ca şi CNSAS-ului pentru informaţiile cuprinse pe această pagină.

Abandonare - renunţarea, din diverse pricini (ineficienţă. deconspirare etc.), la serviciile unui informator, scoaterea acestuia in reţeaua informativă şi închiderea dosarului său de informator.

Acoperire - mascarea prin diverse mijloace a unei activităţi de obţinere de informaţii, îndeosebi prin intermediul unui agent.

Agent – denumire generică a persoanei care colabora cu Securitatea, indiferent de calitatea acesteia (informator, colaborator, rezident, persoană de sprijin, gazdă/casă de întâlniri).

Angajament - document prin care o persoană recrutată de Securitate se angaja sub semnătură şi cu condiţia confidenţialităţii absolute, să ofere informaţii serviciilor secrete comuniste, sub acoperirea unui nume conspirativ, persoana devenea astfel parte a reţelei informative a Securităţii.

Atenţionare - măsură, neînregistrată în evidenţele Securităţii, menită să influenţeze o persoană aflată în atenţie acesteia în a-şi schimba atitudini, implicări sau comportamente considerate ca neconforme cu legile regimului sau cu ideologia comunistă.

ATS – Ascultare Tehnică Specială

Pentru ei ”proiectul România” e prea mic. Lor daţi-le ”Proiectul” şi vor ţine în degetul mic Universul!

Ziarul Financiar :

De dimineaţă până seara, de ani şi ani, ei tot caută. Sub plapuma de scoarţă de dosare şi coperţi de CD-uri expirate, ei caută. Au fost într-o vreme seducători şi au convins şi pe alţii că, fără căutarea lor, în faţă se aşterne pustiul, iar în spate potopul. De la tribune publice roase de coatele căutărilor lor sau corodate de saliva lor, ei azvârle braţele spre cer şi invocă precum străjerii dimineaţa, “Proiectul”.
 
Pentru ei nu este de-ajuns un proiect micuţ – cum ar fi acela că, în acest colţ ostenit de lume, oamenii nu doar să nu mai pară, ci chiar să nu mai fie atât de încruntaţi şi îngrijoraţi de ce o să fie mâine. Un proiect doar un pic mai măricel decât cel micuţ de dinainte, cum ar fi creşterea cu o idee a bunăstării oamenilor în urma deciziilor de bun simţ care pot fi luate la nivel de politici publice, nu este o încercare pe măsura virtuţilor lor, astfel încât acesta să primească termene măcar aproximative de realizare, cum ar primi “Marele Proiect”.

Zarea este oarbă, iar aşteptarea asta îi seacă. Dacă Dumnezeu şi-ar mai întoarce o dată faţa către ei să le descopere Marele Proiect atunci, da!, s-ar dedica lui cu ardoarea cu care Noe s-a înhămat la munca batjocorită de semeni a construcţiei corăbiei mântuirii sau cu credinţa blestemată de îndoială cu care preoţii vechimilor ardeau în altare sângele şi carnea jertfelor de tot.

Aşa? Ce haz are dacă nimeni nu observă cum se bat ei pentru neam?

Aici este una dintre explicaţiile pentru care programul pentru care îşi angajează astăzi răspunderea în Parlament este minimalizat în fel şi chip. Nu e ”program de guvernare”, nu e un program de ceva mai de Doamne-ajută!, e pur şi simplu ”program” – o chestie mică, pentru o ”acţiune” mică (posibil ”program de acţiune”), în fine ceva banal.
 
Plictiseli şi obsesii din astea cu reducerea taxelor, cu creşterea de salarii, cu soarta românilor plecaţi, cu familii destrămate, cu spitale mizerabile, cu şcoli dărăpănate, cu români, ţigani sau unguri chinuiţi deopotrivă de traiul lor – acestea nu sunt probleme ce merită termene precise de rezolvare. Vor vedea ei ce-o fi, ”dacă va fi spaţiu fiscal!”
Proiectul, în schimb Proiectul, da! Aderarea la euro? Oooo! Ar putea fi ea Proiectul “atât de major” precum aderarea la NATO, la UE? Atunci un altul, ceva acolo măreţ, nu nimicuri precum traiul zilnic, nu gândacii din Spitalul Municipal Constanţa. Catedrale nu bisericuţe!
 
”Jalnic ard de vii chinuiţi ca Nessus,/Ori ca Hercule înveninat de haina-i;/Focul lor a-l stinge nu pot/Cu toate apele mării!”
 
Pentru ei ”proiectul România” nu există sau e prea mic. Lor, daţi-le ”PROIECTUL” şi vor ţine în degetul mic Universul!

Distrugerea națiunilor din UE

West Sussex Gazette: 
 

Destruction of EU nations

Pe 13 iulie 1960, preşedintele francez, generalul de Gaulle, l-a convocat pe Alain Peyrefitte să vină şi să-l informeze despre maşinaţiunile Bruxellesului. Iată ce a spus Peyrefitte: 

"Este sistemul Monnet. El constă tocmai în crearea de situaţii din care se poate scăpa doar prin creşterea dozei de supranaţionalitate. Fiecare nouă dificultate ne duce într-un mecanism care ne împinge un pic mai departe spre un stat federal şi mai slăbește guvernele naţionale".

Cu alte cuvinte, împreună cu regionalizarea şi privatizarea, sistemul Monnet este un instrument pentru distrugerea naţiunilor din Europa. Îl putem vedea acum, în toată splendoarea sa, cu oameni nealeşi care înlocuiesc guvernele democratice în Grecia şi Italia, şi Germania dând tonul.

La începutul anilor '90, când au început discuțiile privind uniunea monetară, cei care au ştiut despre astfel de lucruri au explicat de ce nu ar funcţiona, dar cu toate acestea federaliştii au mers mai departe.

Intenţia lor era de a crea tocmai acea situaţie la care s-a referit Peyrefitte în cadrul discuției sale cu de Gaulle; obiectivul lor este de a finaliza procesul de transformare a ţărilor din UE din naţiuni libere și suverane în provincii dependente ale unui stat totalitar.

Peyrefitte a scris despre întâlnirea sa cu de Gaulle în aceeaşi zi, astfel că, deşi cartea sa a fost publicată abia în 1994, pasajul citat mai sus a fost scris cu mai mult de cincizeci şi doi de ani în urmă.

Cât va trebui să mai așteptăm până când cei învestiți cu autoritate ne vor spune adevărul ?

*   *   *

De Gaulle despre ziarişti : "partida străinătăţii, împotriva partidei naţionale". 

De Gaulle, citat de Peyrefitte:

"Peyrefitte, te rog să nu-i tratezi pe jurnaliști cu prea multă considerație. Atunci când se iveşte vreo problemă, de fiecare dată aceasta faună se înrolează în partida străinătăţii, împotriva partidei naţionale, a cărei purtătoare de cuvânt totuşi se pretinde a fi. Este imposibil de imaginat o astfel de josnicie - și, în același timp, o astfel de inconștiență a josniciei.

Jurnaliștii dumitale au în comun cu burghezia franceză faptul de a fi pierdut orice sentiment de mândrie națională. Ca să poată să ia masa în oraş, ca de obicei, burghezia ar accepta orice asuprire a națiunii. Deja, încă de la '40, ea a fost în spatele lui Pétain, pentru că i-a permis să continue să ia masa în oraş, în ciuda dezastrului național. Cât de minunat ! Pétain era un mare om. Nu-i nevoie de austeritate, nici de efort ! Pétain a găsit aranjamentul. Totul urma să se facă în combinaţie cu germanii, ceva minunat. Bunele afaceri s-ar relua. Desigur, aceştia reprezintă 5% din națiune, dar 5% care, până la mine, au dominat. Revoluția franceză nu a adus la putere poporul francez, ci această clasă artificială care este burghezia. Această clasă care s-a declasat, ajungând să devină trădătoarea propriei sale ţări.

Desigur, "prostimea" nu împărtășeşte nicidecum acest sentiment. "Prostimea" are reflexe sănătoase. "Prostimea" simte unde este interesul național. Nu greşeşte de prea multe ori. În realitate, există două burghezii. Burghezia banului, care citeşte Le Figaro, și burghezia intelectuală, care citeşte Le Monde. Cele două sunt complementare şi se sprijină reciproc. Ele se înţeleg şi îşi împart puterea. Eu unul nu dau doi bani pe faptul că jurnaliștii dumitale sunt împotriva mea. Chiar m-aş îngrijora dacă aceştia nu ar fi. Mi-ar veni rău, mă-nţelegi ! În ziua în care Le Figaro şi L'Immonde ar anunţa că m-ar sprijini, aş considera că are loc o catastrofă naţională !"

Fdesouche.com

*   *   *

Iar acum, antiteza (gaullismului):

"După cel de-al doilea război mondial, gaulliştii şi comuniştii au monopolizat scena politică franceză. Este o alianţă tacită, li se spune gaulo-communistes. Dreapta conservatoare a fost instrumentalizată, complexată, pentru cele petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, a decontat politic episodul Vichy, şi a apărut gaullismul ca surogat al dreptei. Comuniştii au fost legitimizaţi prin participarea lor la Rezistenţă, trecându-se cu vederea episodul lor colaboraţionist 1939-1941 (în urma pactului Germania-URSS din 1939). Acest tip de propagandă a avut succes timp de decenii, dar la un moment dat nu a mai ţinut. Este valabil şi la nivel european, unde datorită lui Margaret Thatcher avem un Tony Blair, datorită lui Aznar avem un partid socialist spaniol democratizat, iar în Franţa stânga se vede nevoită să abandoneze treptat tezele marxiste".

Thierry Wolton (2007)

http://riddickro.blogspot.ro/2011/01/thierry-wolton-gaullistii-si-comunistii.html


Clipul a dispărut de pe YouTube :

"Thierry Wolton sur Sarkozy et les néo-conservateurs"

http://www.babelio.com/auteur/Thierry-Wolton/13859

• Schuman Project 
• Alain Peyrefitte
• Jean Monnet

România semi-colonială

Cotidianul.ro :

Petre Pandrea a construit şi a definit într-o manieră originală, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia şi antropologia, structurile socio-politice care susţin de peste 300 de ani societatea românească. Jurnalul său scris în cursul anului 1947, în directă legătură cu evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vieţile românilor, a fost pus în slujba unei schimbări în bine, circumscrise termenului de „helvetizare”. Schema procesului de trecere de la o realitate la alta este una simplă în aparenţă: schimbarea stilului de viaţă semi-colonial prin helvetizarea societăţii româneşti. Cum este definită semi-colonia? Semi-colonia este definită prin „quasi-autonomie politică şi dependenţă economică”.

Ce înseamnă stilul de viaţă semi-colonial? Spre deosebire de ţările independente, unde „stilul de viaţă se formează în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă”, în „semi-colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus”. În ţări precum India (fostă colonie britanică) sau România (dependentă economic şi implicit politic de mari puteri), „stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere intervin – hotărâtor – straturile populare”. 

Una din caracteristicile semi-colonialilor este aceea că „nu pot avea un stil unitar de cultură şi nici o limbă unitară”. De pildă, limba română „nu există sub forma unei limbi culte, adică fixă şi ordonată”. În interiorul limbii română coexistă „pe picior de egalitate mai multe limbi”: limba arhaică a plugarului, limba mitocanului, limba juristului (ambele franţuzite), limba sportivilor anglo-americanizaţi, limba politicienilor recenţi care sunt, „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”.

Profilul ştiinţific al moftangiului

România literară :

Eseu:
Profilul ştiinţific al moftangiului de Vladimir SIMON

„Ce-ş copil?" - o întrebare emblematică

La finele secolului XIX, românul este smuls din matca sa tradiţională şi aruncat în vârtejul unui europenism deloc familiar. Şocul modernizării accelerate nu găseşte societatea pregătită. Reacţiile individuale de apărare, înduioşătoare sau inadecvate, găsesc un martor sensibil, dispus să le transcrie admirabil. Este I.L.Caragiale. Românul trebuie acum să aleagă între a accepta sau nu soluţia integrării în rigorile civilizaţiei apusene. Şi, evident, ca întotdeauna când se află în faţa unei alternative, optează pentru a treia cale - originală: nu respinge noua realitate care-l traumatizează, nu o înfruntă pentru a nu risca o înfrângere iremediabilă, ci, înduioşat de propria-i soartă, se retrage într-o lume în care se simte ocrotit. Se decide să se copilărească. Regresează în infantilism, adică într-o vârstă de aur, nu istorică, ci biografică. Avantajele? Enorme: în felul acesta rămâne deschis la realitate fără a se lăsa guvernat de raţiune, se poate bucura de plăceri fără a fi îngrădit de constrângeri morale şi, mai cu seamă, poate evita întrebările incomode despre viitor pentru că trăieşte într-un prezent continuu, etern. „Ce-ş copil?" este o întrebare emblematică pentru societatea românească la care Caragiale răspunde: da. Răspunsul afirmativ a lui Caragiale privind infantilismul societăţii româneşti este evidenţiat şi în comentariul avizat al lui Paul Zarifopol: „lumea lui Caragiale îmi pare că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. În societatea nouă românească ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei, aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sunt cu putinţă decât acolo unde, printr-o îndelungată constrângere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflicte din care se naşte conştiinţa complicată a binelui şi răului moral. O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decât lumea în mijlocul căreia a creat Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în tot cuprinsul societăţilor istorice. Aceşti români orăşeni îmi par deopotrivă de candizi, în bine ori în rău" (Publicul şi arta lui Caragiale).

Infantil, moftangiu, moft

Aşadar, personajele lui Caragiale sunt infantile. Comportamentul lor poate fi lămurit deplin doar prin recurs la psihologia infantilă. Trăsătura esenţială, care le distinge de alte personaje, este că ele nu evoluează într-un lume realistă, subsumată regulilor raţionale. Trăiesc într-un univers aparte, necontenit mişcător, în care nimic nu este definitiv. Este guvernat de emoţii şi sentimente. Este o lume nu imorală, ci amorală. Valoarea supremă este aici nu Binele sau Adevărul, ci Moftul. Moft înseamnă: fleac, capriciu, o respiraţie de moment cu aureolă poetică, prelungind o stare emoţională într-un prezent etern şi indivizibil. Împlinindu-şi vocaţia estetică sub zodia Moftului, infantilii lui Caragiale sunt moftangii.

Personajul emblematic al acestei lumi este moftangiul Mitică. De unde ştim că este un infantil tipic? În primul rând pentru că n-are vârstă. Ca şi Peter Pan, Mitică „nu e nici tânăr, nici bătrân nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte", pe scurt, este indistinct, arhetipic. Peter Pan, şi el, „are aceeaşi vârstă mereu"... Copiii seamănă între ei până la confuzie. Tot aşa este confundabil moftangiul Mitică, prototipul, cu infantilii Nae, Lache, Mache sau Costică. Ei există într-un veşnic prezent, nu evoluează precum caracterele adulte, sunt, cum spune Caragiale, „eroii momentului".

Este moftangiul redus mintal?

Dan Diaconescu: "Sunt complici"

Prioritate de dreapta:

"La noi, Băsescu e deja de 8 ani, Iliescu a fost aproape 10 ani, parcă lumea se săturase... Oamenii se şi plictisesc. De aia eu cred că ar fi bine chiar clasele politice, în întregimea lor, să se tot schimbe. Oamenii se plictisesc în general şi când citesc o carte bună, dar când se uită la un film prost, ca cel al evenimentelor politice din România?... De aia cred că politicienii se ajută între ei. În opinia mea, Traian Băsescu şi Victor Ponta se ajută între ei de 23 de ani să stea la putere. Ei se ceartă doar la TV sau în Parlament, dar în realitate se înţeleg atât de bine şi preferă acest joc politic de putere 'să stăm noi 4 ani, tu 4, să furăm, să nu ne anchetăm unii pe alţii'", a spus Dan Diaconescu, în emisiunea "Jocuri de putere".

În opinia sa, clasa politică funcţionează după un mecanism prestabilit, care presupune trecerea cu vederea, de la o guvernare la alta, a tuturor "neregulilor" făcute de predecesori.

"Niciodată un premier, când a venit la putere, nu a cerut anchetarea vechiului premier. Aţi auzit de anchete solide făcute de Ponta împotriva Guvernului Boc sau MRU, sau un preşedinte să vadă ce a făcut celălalt preşedinte? Ei sunt foarte bine înţeleşi între ei. Acum l-au readus pe Băsescu unde-i place cel mai mult lui Traian Băsescu, vedeam în această seară că e fericit cumva Băsescu...", a adăugat Diaconescu.

Astfel, susţine Diaconescu, "coabitarea" s-a transformat în "complicitate".

"Aş vrea să schimbăm sintagma "coabitare" în "complicitate". Una e să coabitezi spre binele poporului, aşa mă gândisem că vor să facă, nu să faci o complicitate la hoţii... Când Ponta anulează azi cu mare fală datoriile CFR... Sunt sute de milioane de euro... Se puteau mări pensii. Pe de altă parte, trebuia găsit vinovatul. Stau şi mă întreb, în cazul Oltchim, Ponta a spus că nu se pot şterge datoriile istorice, dar acum cum s-au putut şterge în cazul CFR? Dacă câştigă un apropiat, pesemne, al lui Ponta, se pot sterge... Din coabitare, au dat-o în complicitate. De ce Traian Băsescu nu şi-a găsit azi 1 minut să spună şi despre ilegalitatea de la CFR?", încheie Diaconescu.

REALITATEA.NET

Blestemul pământului pentru abandonarea fraţilor

Articol de Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):

Faţă de actuala expropriere funciară, cea operată de regimul comunist a fost un biet bebeluş. Aceea avea întoarcere şi s-a dovedit că o răsturnare politică a putut repune în posesie pe proprietari. Noua deposedare este fără întoarcere. Este definitiva rupere de glie a românului. Si cu aceasta, România ca ţară are toate condiţiile să nu mai existe!

Îmbogăţiţii români ai tranziţiei i-au vândut pe nimic străinilor pe fraţii lor săraci. Ca negociatori ai documentelor de aderare la UE au acceptat incalificabila liberalizarea a vânzării terenurilor agricole, deşi liberalizarea era refuzată de condiţiile cu totul inegale de şansă pentru români. Ca dirigenţi politici ai României în perioada postaderare au admis scadenţa fără a încerca măcar să o amâne, necum să-i tundă din efectele catastrofale previzibile. În perioada de care vorbim, s-au perindat la putere absolut toate partidele parlamentare, cu ciocoii lor, fără excepţie. În bloc, clasa politică a consimţit şi participat la exproprierea săracilor români, la ruperea românului de glie, la apropiata suprimare a României.

Singurul lucru cu care ciocoimea îi blagosloveşte acum pe săracii ameninţaţi de expropriere o constituie o imensă diversiune. Li se spune că 1 ianuarie 2014 n-ar fi vreo dată-prag, pentru că, sub forma cumpărărilor de către persoane juridice române, străinii au putut şi până la această dată dobândi terenuri în România, deţinând oficial vreo 15% din terenurile agricole din ţară. Asta aşa ca să fim liniştiţi pentru că estimări neoficiale vorbesc de deţineri de 50% de către străini în Ardeal (în urma nu doar a achiziţiilor de terenuri de către persoane juridice, dar şi a retrocedărilor ilegale, cu acte false sau în speţe fără legătură cu abuzurile regimului comunist)! Păi, cum vine asta fraţilor, bagatelizăm răul ce va să vină prin răul deja făcut?! Nu este de ajuns răul deja făcut?! Nu poate servi ca învăţământ pentru a-l opri pe cel ce va să vină şi care va fi de o incomparabil mai mare amplitudine, căci de acum nu mai există limite şi restricţii?! Si apoi, ca un făcut, în preajma lui 1 ianuarie 2014 şi imediat după aceea, au apărut în scenă cazuri precum Nana şi Fuia dezbătute cu înfrigurare de întreaga clasă politică, dar de fapt cu desfătarea că se abate atenţia publică de la semnificaţia tragică a acestei zile. Si ni se mai spune, ca argument suprem, că străinii, chiar dacă ne iau pământurile, n-o să plece cu ele! Evident, nu le vor putea lua în spate, dar vor pleca cu roadele lor! Deşi s-au văzut şi cazuri, deloc izolate, în care se fac transporturi către alte ţări de straturi de sol, căci pământurilor, ca să devină soluri nutritive, le trebuie zeci, dacă nu chiar sute de ani! 

Deposedarea de pământuri a săracilor nu există de azi de ieri. Cea actuală se deosebeşte de precedentele doar prin anvergură şi modalităţi. Istoria deposedărilor arată însă că niciodată nu s-a scăpat de un blestem. Este necruţătorul blestem al pământului care cade asupra celor care şi-au abandonat fraţii.

We come from the land of Romano

"Immigrant Song"
by Earthling

We come from the land of Romano
to have some fun where there's no euro
to where I'll find a job coz vaz'l-lene a hand
A welcome in, a card and pin, Basildon I am coming

We'll sweep the streets I'll wash your car
our only goal send cash to sofia

We come from the land of Romano
we'll reduce your living wage way below
destroying all your dreams and your income through the floor
oh how your government ignore, they are your overlords

We'll sweep the streets I'll wash your car
our only goal send cash to sofia

So now you better stop and rebuild all your ruins
or immigrants will win the day and you will all be losing.

1918 - Marea Unire CRONOLOGIE

AGERPRES :

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu ţara-mamă.

4/17 ianuarie 1918 - Apare, la Paris, primul număr din publicaţia săptămânală "La Roumanie" care avea drept scop sprijinirea, în emigraţie, în plan publicistic şi diplomatic a revendicărilor româneşti. 

23 ianuarie/5 februarie 1918 - Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-şi facă cunoscute intenţiile în vederea încheierii păcii. 

24 ianuarie/6 februarie 1918 - Chişinău. Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă, votează, în unanimitate, independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredinţată unui Consiliu de Miniştri, sub preşedinţia lui Daniel Ciugureanu. "(...) Ne proclamăm, în unire cu voinţa poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor" - se spune în proclamaţia Sfatului Ţării. 

26 ianuarie/8 februarie 1918 - Guvernul I.I.C. Brătianu - Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliaţii sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele. 

28 ianuarie/10 februarie 1918 - România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale. 

29 ianuarie/11 februarie 1918 - Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale şi crearea unor premise favorabile obţinerii unei păci onorabile. 

Dacă se sparge Ucraina, am putea avea graniţă "cu Rusia" de la Galaţi la Chilia

Prioritate de dreapta:
 
Ba poate chiar între Darabani (jud. Botoşani) ori Soroca (R. Moldova) şi Chilia, dacă ne-am uni cu Republica Moldova (minus "Transnistria"). Umblă o asemenea hartă. Ceea ce susţin de mai multă vreme dughiniştii apare acum la blogurile Adevărul ("Ucraina, în pragul războiului civil. Suntem pregătiţi să apărăm românii din nordul Bucovinei, Herţa şi nordul şi sudul Basarabiei?"), sub semnătura unui obscur corespondent de la Adevărul de Suceava. Şi articolul este comentat de Vocea Rusiei ("România readuce în discuţie revendicările teritoriale la adresa Ucrainei"). "România", aşadar, şi nu un oarecare ziarist.

FrontPress, 2009 ("Uniune fascistă româno-rusă"):

Organizatia romana Noua Dreapta (OND) si Uniunea Tineretului Euroasiatic (UTE), din Rusia, au avut la Bucuresti un prim contact, prin liderii lor, Tudor Ionescu si Pavel Zarifullin.

Vizita acestuia din urma a fost prilejuita de aniversarea Zilei Unirii Basarabiei cu Bucovina, pe 27 martie 2009, si a durat doua zile. Potrivit presei electronice ucrainene, cei doi “ar fi remarcat ca existenta statului Ucraina nu ar corespunde intereselor poporului rus, nici ale celui roman”.

Potrivit Uadaily.net si Informburo.org, dar si altor site-uri ucrainene, Ionescu si Zarifullin au convenit sa-si coordoneze actiunile in doua directii prioritare: Republica Moldova si Ucraina. “Discriminarea rusilor si romanilor in Ucraina in zonele in care acestia locuiesc compact nu reprezinta decat etnocid, prin urmare statul Ucraina trebuie sa dispara”, citeaza portalul informational Informburo.org dintr-un presupus acord incheiat intre Noua Dreapta si Uniunea Tineretului Euroasiatic.

Intr-o declaratie postata pe site-ul UTE din Rusia se afirma ca “revolutia ortodoxa de-abia a inceput”. Se mai spune ca uniatii (greco-catolicii) vor fi alungati din Mica Rusie sau Malaia Rossia, cum era numita Ucraina pe timpul Imperiului tarist. In text se mai spune ca Zarifullin si Ionescu au jurat la mormantul lui Corneliu Zelea-Codreanu, intemeietorul Garzii de Fier, sa realizeze “revolutia ortodoxa” in tarile lor. Ceea ce inseamna, potrivit Informburo.org, citat de Agerpres, ca Ucraina trebuie sa dispara, pentru ca Rusia Mare sa se margineasca cu Romania Mare. “Actualul gunoi al istoriei trebuie sa fie ars si imprastiat de vant”, citeaza portalul mentionat din comunicatul UTE.

Proclamarea independenţei Basarabiei la 24 ianuarie 1918

Literatura şi Arta :

Data de 24 ianuarie are o semnificaţie cu totul aparte pentru românii basarabeni. La 24 ianuarie 1918 a fost proclamată independenţa Basarabiei faţă de Rusia. Acest act istoric a constituit unul din cei câţiva paşi decisivi pe care provincia românească est-pruteană i-a făcut la sfârşitul anului 1917 şi începutul anului 1918, pentru a se desprinde din Imperiul Rus şi a reveni la matca ei străbună. Această dată este veriga ce leagă momentul formării Republicii Democratice Moldoveneşti, la 21 noiembrie/2 decembrie 1917, de data unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. Această problemă a fost parţial corectată şi oglindită în lucrările cunoscuţilor istorici Anton Moraru, Anatol Petrencu, Valeriu Popovschi, Ion Negrei, Boris Vizer, Ioan Scurtu, Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Palade şi alţii. Însă tema rămâne actuală, necesitând cercetări aprofundate în continuare.

Ca să ne lămurim ce a însemnat pentru Basarabia şi pentru basarabeni actul din 24 ianuarie 1918, este necesar ca, mai întâi, să identificăm aceste premise care au făcut ca el să fie necesar şi realizabil. Bineînţeles, a existat şi mai devreme un curent naţional ce conştientiza apartenenţa teritoriului pruto-nistrean la spaţiul românesc şi care dorea independenţa Basarabiei faţă de Rusia, curent din care au făcut parte Constantin Stere, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Ion Costin, Pan Erhan, Ion Inculeţ, Vasile Ţanţu, Gherman Pântea, Vasile Cijevschi, Pan Halippa, Onisifor Ghibu etc.

Cum a devenit România o colonie. "Am scos totul la vânzare, şi cu asta ce-am făcut ?"

DailyBusiness :

Dintr-o tara independenta si fara datorii cum era in 1989, Romania a ajuns o "colonie", in care deciziile strategice sunt luate mai degraba la Bruxelles si de catre FMI, decat la Bucuresti. Care au fost momentele cheie in transformarea Romaniei intr-o tara cu autonomie doar pe hartie.

"Sunt cateva elemente care nu pot fi negate. Situatia economica si politica a Romaniei este foarte apropiata de ceea ce inseamna colonie", a spus pentru DailyBusiness.ro analistul economic Mircea Cosea, care a lansat ideea transformarii Romaniei in colonie inca din 2002.

Potrivit acestuia, la fel ca orice colonie, Romania este un teritoriu in care ponderea capitalului autohton este foarte mica, in special in domenii cheie precum cel bancar.

De asemenea, relatiile comerciale externe sunt orientate monodirectional. “Peste 75% din exporturi si importuri se realizeaza cu Europa de Vest, in special cu trei tari: Germania, Franta si Italia”, a exemplificat Cosea.

In plus, ca orice teritoriu colonial, Romania nu isi foloseste resursele naturale si umane in interes propriu, iar plus valoarea pe care folosirea acestor resurse o creeaza nu este valorificata intern.

Etapele "colonizarii"

Români în oglindă

BURSA:

       Abjecţia din "De ce este România altfel?", o carte a istoricului Lucian Boia, care îşi datorează succesul printre "români" tezei că "românii" nu au o identitate naţională structurată (un succes paradoxal, nu-i aşa?! - cum ajungem să premiem o carte care ne face tâmpiţi, în mod explicit?; doar din tâmpenie!), s-a prelins şi în discursul lui Ion Cristoiu, convocat telefonic, marţi, în emisiunea lui Robert Turcescu, dedicată recentelor întâmplări de la Antena TV.
     Cristoiu a spus:
     "Nivelul dezastruos al presei româneşti nu îşi are cauza în ziarişti, ci îşi are cauza în publicul consumator.
     Noi am fost tâmpiţi de românii tâmpiţi, nu noi am tâmpit România.
     Este o prostie!
     Ei ne-au tâmpit".
     Un faimos istoric şi un faimos ziarist se întâlnesc într-o părere comună - "românii sunt tâmpiţi" - pentru care nu-ţi trebuie nici cine ştie ce şcoală, nici cine ştie ce inteligenţă.
     Este, doar, o părere rudimentară, o prostie care poate fi rostită după un kil de ţuică, dar nu pleci cu ea din cârciumă să scrii o carte, ori să te dai în stambă la televizor, trans-formând-o în abjecţie.
     *  O CONFUZIE (NU FOARTE SUBTILĂ)
     Atât comentariul lui Cristoiu, cât şi cartea lui Boia au o legătură subtilă (dar nu foarte subtilă) cu ceea ce s-a întâmplat la Referendumul de acum un an pentru îndepărtarea preşedintelui, deoarece, probabil, amândoi au considerat că numărul mare de cetăţeni care au votat contra lui Băsescu vor fi fost manipulaţi de cascada de minciuni şi de fluviul de manipulări ale trustului media al lui Dan Voiculescu.
     Asta este o confuzie.
     Subtilă (dar nu foarte subtilă).

„Sindromul Dan Puric”

Jurnalul istoricului de veghe:

În primele zile ale lui martie (2011), Dan Puric (actor şi regizor român) s-a aflat în Republica Moldova cu câteva conferinţe. La teatrul “M. Eminescu” din Chişinău el a relatat şi următorul banc: 

“Se spune că atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a răsturnat sacul cu minuni în locul unde este acum România. Uimit şi puţin şocat de bunăvoinţa excesivă a stăpânului său, un Înger îl întreabă:

 

- Ce faci, Preasfinţite, le dai prea multe…

 

La care Dumnezeu îi răspunde:

 

- Stai să vezi ce conducători le dau! …” 

 

 

Întrebare: Cum se numeşte intelectualul care insuflă poporului român că este condamnat să aibă conducători proşti ?

Premiu

de I.L. Caragiale

Boboteaza. Ger de arde. Îţi îngheaţă apa 'n nară. Sună clopotele. Tunul tună brav în Dealu-Spirii. Bat din tălpi şi din braţe poliţiştii şi sergenţii. Lume multă. Pe pavaju 'nisipat de dimineaţă trec trăsuri, automobile, biciclete şi "Salvarea".
O băbuţă surdă bute, c-o ulcică (varză acră) tot se 'ndeasă printre lume. Se tot vâră, se tot vâră... I-e de grabă. Vrea să treacă peste drum.
- Nu-i voie ! Strigă poliţistul.
Dar băbuţa nu ascultă: i-e de grabă, vrea să treacă peste drum.
El o 'mpinge înapoi.
- Vai de mine, măiculiţă !
Dar el aspru:
- Nu e voe ! nu e voe ! nu-nţelegi ?
- Dela domnu Panaite ! strigă baba.
Trâmbiţele. Vin jandarmii ! trece Prinţul.
- La o parte !
Şi stă smirnă.
Sună clopotele. Tunul tună brav în Dealu-Spirii. Baba scapă printre lume. I-e de grabă... vrea să treacă... Sboară ca o rândunic'o bicicletă: o s-o facă praf pe baba.
Poliţistul se repede disperat. Strâns o 'nşfacă dela ceafă şi o smulge dela moarte.
Baba ţipă. Oala scapă. Numai cioburi. S-a dus zeama. Lumea râde. Baba sbiară. Poliţistul o cârpeşte ş'o aruncă la o parte.
E salvată...
El e mândru...
S.P.A. îi dă un premiu.

sursa

Crunta austeritate

de Paul Everac

- „E prost, e mizerabil anul !”
le zise şoarecilor şobolanul
în cadrul unei avântate orăţii
pe o Câmpie zis-a Libertăţii.

„Vă jur că orice vi s-ar spune, pe bune,
intrăm într-o grea recesiune.
Aşa că principala noastră antrepriză, ajunsă azi deviză
e să ieşim cât mai curând din criză !

Deci cer oricărui şoarece : Măi frate, dă-ţi
ca sacrificiu măcar una din mustăţi, 
să trecem hopul mai cu brio !
Curând promit că ţi-om restitui-o !
încât, la stabilit soroc, vei pune-o nesmintit la loc !”.

Şoarecii, chiţoranii într-o doară
deliberând, dădură o mustăcioară,
convinşi că lideru-mblănit ce le vorbeşte
e neam de şoarec şi deci simte şoriceşte.

Sunaţi alarma împotriva "Dezvoltării Durabile"

Partea I

SOUND THE ALARM AGAINST SUSTAINABLE DEVELOPMENT

PART 1 of 2

by Tom DeWeese
March 1, 2010
NewsWithViews.com

După mai mult de 15 ani de încercări de a avertiza americanii despre pericolele Dezvoltării Durabile (Sustainable Development), în cele din urmă, mulţi din mişcarea pentru libertate au început să înţeleagă că aceasta este rădăcina celor mai multe dintre problemele pe care le combatem astăzi. Dar este o problemă complicată, vastă, care este greu de înţeles - chiar şi pentru aceia dintre noi care au studiat-o atât de mult. Este esenţial ca toţi americanii iubitori de libertate să înţeleagă adevărata forţă distructivă a răului, care este Dezvoltarea Durabilă.

În acest scop, eu redau aici un interviu recent pe care I-am dat  pe site-ul de ştiri din Internet "The Post & Email." Ştiu că s-au concentrat o mulţime de articole de-ale mele pe această temă în ultima vreme, dar cred că acest interviu este una dintre cele mai  cuprinzătoare explicaţii pe care le-am dat vreodată. Dar este, de asemenea, foarte simplu de înţeles. Vă rugăm să faceţi copii la această ediţie a DeWeese Report şi să le transmiteţi tuturor. --- TAD

Interviu pentru The Post & Email:

P&E: Dezvoltarea Durabilă este un fel de mantră pe care o auzim utilizată frecvent în discuţii privind politicile guvernamentale din întreaga lume. Dar, la fel ca majoritatea americanilor, nu am avut nici o idee privind ceea ce defineşte.

Î: Unde şi când a apărut această frază ?

TAD: Termenul de "dezvoltare durabilă", s-a născut în paginile din "Viitorul nostru comun", raportul oficial al Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1987, autorul fiind Gro Harlem Brundtland, vicepreşedinte al Partidului Socialist Mondial (Internaţionala Socialistă). Pentru prima dată, mediul a fost ataşat la obiectivele constante ale socialismului, de redistribuire a bogăţiei pe plan internaţional. Spune Raportul : "Sărăcia este o cauză majoră şi efect al problemelor de mediu la nivel mondial. Prin urmare, este inutil să încercăm să facem faţă problemelor de mediu, fără o perspectivă mai largă care cuprinde factorii care stau la baza sărăciei în lume şi a inegalităţii internaţionale".

Din inventarul etniei

(articol de Paul Everac)

   Când s-a prăbuşit cu bruscheţea cuvenită regimul ceauşist, nea Stănică şi cu nea Brănescu s-au repezit la sistemul de irigaţii ca la un simbol al regimului odios, defunct şi l-au „revoluţionat”, adică au dus o parte acasă, mai întâi ceva fierărie şi ţevărie, apoi, văzând că nu e bună de mare lucru la gospodărie, s-au chinuit de au cărat şi niste dale de ciment demontate din şant, vreo trei-patru la rând, câte a dus căruţa sau tractorul.
   S-au nevoit şi alţii intr-o frăţie, făcând praf irigaţia română, ca şi când în noua orânduire n-ar mai fi fost nevoie de apă. Ceauşescu trebuia să le plătească toate silniciile, aşa că unii mai breji au tăiat şi perdelele vegetale de protecţie, asigurând o sărăturare intensivă a solului Patriei. Alţii s-au repezit la păduri, făcând o ordine straşnică, nu rareori cu niste zăviţi de altă limbă şi culoare, lăsând loc gol, răşluit, umplând pământul cu cioturi şi tufe strigătoare la cer. Destule pământuri au luat-o la vale, dar nea Dodoleaţă n-a tras nicio învăţătură, el se duce şi astăzi şi căsăpeşte păduri în numele sfintei Libertăţi, şi cu pază de la noii boieri şi arendaşi. Şi de la noua poliţie.
   Grajdurile fostelor unităţi cooperatiste, care în Ungaria arată încă desăvârşit, au fost luate şi masacrate revoluţionar la noi, scoţându-li-se geamuri, uşi, cercevele, boiandrugi, acoperiş, în numele sacrelor idealuri ale reformei victorioase. Drumuri au fost scâlciate. Resturi de clădiri, mâncate de vreme, înjumătăţite, lălâi, stau în peisaj cu buruieni uriaşe peste ochiurile oarbe, ca şi când cine ştie ce bătălie s-ar fi desfăşurat acolo de curând. Zăvoaie pline de pecingine se arată cam peste tot, câmpuri lucrate mai puţin...
   Vine calamitatea şi bagă pâraie prin unele subsoluri, zgâlţâie case, împrăştie mobile. Ţaţa şi ţăţoiul, înlăcrimaţi, primesc o oarecare asistenţă, căci apare armata sau echipa de salvare şi se oftică să-i scape, să le dea un ajutor, dacă e nevoie o altă casă, măcar un cort. În schimb, vecinii, nezgâlţâiţi, stau nemişcati în pragul lor sau la crâşmă, pufăie, beştecăie, însă nu ajută! Dacă până la urmă sunt şi ei afectati, se supraveghează reciproc, chiar în noaptea Sfintei Învieri creştine, să nu le dispară boarfele prin manopere de unii consăteni, amici de-o viaţă. Plăcere au mare, de asemenea, să se toarne la autorităţi, să se judece şi zece ani pentru o găină rătăcită.
   Şparlitul şi şterpelitul sunt la ele acasă oriunde pe-ntinsul ţării. Se fură şi pari de gard, stive de pietre, nisip; se fură hamuri, chiar dacă nu e cal! Ventiluri, pompe, lipici, trandafiri, scule, lista e mare! Tăvi, clopoţei, scândurele... S-au furat semnalizatoare şi semafoare, reţele, sârme, lăsându-se trenuri in pană. Acum, în urmă, s-a extins furtul la buloane şi şuruburi, scoase din terasament cu ciudă, chit că trenul deraiază iar pasagerii mai mor!...
   Murdărie e cam peste tot, preocupare estetică, numai la primarii care vor bani si voturi. Toate îmbunătăţirile, reparaţiile, împodobirile costă de şapte-opt ori cât fac, prilej ideal de jecmăneală a Patriei iubite!
   În materie de mândrie: Nea Sucală, dacă l-au podidit ungurii în secuime, s-a speriat şi a plecat. Aşa a tratat el chestiunea naţională: fugind. Căci Democraţia l-a lăsat descoperit, numai Ceauşescu îl mai apărase. El nu e fălos şi băţos ca ungurii. El face ciocul mic şi o şterge... De stăpân ce e!
   În materie de bucurie şi viaţă: Nea Surdu cântă straşnic şi bate geamparalele - până aici s-a ridicat! Îi place să fie afumat. L-am văzut dormind lângă şant. L-am văzut dormind şi-n Parlament! Munca nu-i dă ghes, cu efortul nu prea le are. Pentru ce? Doar nu rentează. Să fii cinstit, zice el, nu rentează! Mai uşor o scoţi din coţcăreală!... N-am dreptate?
   O parte din naţiune s-a dus oblu spre manele, s-a împodobit cu ele, face spasme de fericire când aude manele, se excită, devine vitează, simţitoare. O altă parte, mai mică, merge şi compătimeşte cu Madonna, ori suferă mortal pentru Michael Jackson! Tot mai multe dame rezolvă integrame, starea de rebusism românesc creşte. Intelectualii fac epigrame. Cei mai subţiri fac covoare întregi de poezii, umplu revistele, chiar aşa nedorite, necitite.
   Plictisiţii se dau jos din Volkswagen şi revendică sporuri! Sinecuriştii iau în bălălău politica! Nealfabetizaţii işi fac idol din Becali. Săracii aşteaptă făina şi orezul de la candidaţii la vot. (Cine dă un pui, va fi Preşedinte!). Primarul va trebui să dilate mult cârnatul cel mai lung din lume. Împrumutul FMI îl înghit consilierii electorali ai candidaţilor! Dar bun e Cel de Sus - zice plin de optimism Stroilă între şpriţuri -, nu ne lasă el nici de data asta! Doar suntem noi stăpâni aici, nu? Şi o să fim pe veci!

Dictatura de uz propriu

ARADON:

După căderea lui Ceauşescu, nu puţini erau cei care susţineau că, pentru o periodă nedefinită, cea mai bună soluţie pentru România ar fi fost instaurarea unei dictaturi militare.

Cu certitudine, populaţia nu ar fi acceptat atunci varianta, pentru că nu ştia - după cum nu ştie nici astăzi - dimensiunea colosală a caracatiţei care şi-a întins tentaculele în toate domeniile, inclusiv în cel politic, mai ales după ce „învăţăceii” într-ale democraţiei au realizat că politica este cea mai sigură şi mai rapidă cale spre îmbogăţire pe spinarea poporului. Cu certitudine, o dictatură militară exercitată la modul onest şi responsabil, conducând un stat minimal ca dimensiuni, ar fi tăiat fără cruţare tentaculele caracatiţei corupţiei. Nu s-a putut, pentru că nicio ţară occidentală nu ar fi acceptat o dictatură militară, mai ales că, aproape sigur - având în vedere circumstanţele - ar fi existat pericolul să fie una sovietică. Adică, în niciun caz una dornică să menţină ordinea în ţară, cu onestitate şi spre binele ţării, pe perioada tranziţiei.

Premisele dictaturii au venit, totuşi, în 2004, odată cu instalarea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Încet, încet, acesta şi-a creat un aparat uriaş, format, în prima fază, din oameni care aveau încredere oarbă în el şi chiar îl credeau determinat să lupte împotriva caracatiţei corupţiei. Orice sentimente am avea faţă de Traian Băsescu, trebuie să recunoaştem că înainte de a acapara el puterea şi instituţiile statului - inclusiv justiţia - niciun exponent al puterii nu a fost vreodată tras la răspundere pentru jefuirea ţării şi spolierea cetăţeanului de rând. Din păcate, nu a folosit uriaşa maşinărie în folosul ţării, ci exclusiv în folosul său şi al acoliţilor săi. Nu duşmanii ţării l-au interesat, ci duşmanii lui, nu corupţia, în sine, ci corupţii taberei adverse. Nu a retezat braţele caracatiţei, ci s-a aşezat în centrul de dirijare a acestora. Acestea l-au înhăţat pe Adrian Năstase, dar, cel puţin deocamdată, l-au lăsat în pace pe fostul şef al CFR, care a fugit din ţară, lăsând în urmă o gaură de 111 milioane euro şi 500 milioane euro datorie. După ce a fost adus în ţară de Interpol, a fost achitat în primul proces, în ciuda probelor zdrobitoare privind o fraudă de 2,7 milioane euro !

„Un sistem corupt nu poate fi distrus decât prin dictatură, dar nu una de uz propriu”

Pidosnica deconstrucție

(articol de Paul Everac)

   Trebuie să recunosc că cel ce a inventat noţiunea şi trendul de deconstrucţie a avut o minte uriaşă, bine exersată, dar şi pidosnică ce nu s-a pomenit. A ştiut unde să pună levierul, ranga, să salte şi să sfărâme tot ce se găsea închegat, ba şi organic, chiar armonic, sub pretext că înnoieşte, face curăţenie, revoluţionează. 
   Construieşti până într-un loc, îmbibi spiritele cu nevoia de construcţie, le faci să simtă că asta e direcţia cea bună; şi odată vine o gămălie de târtan şi-ţi bagă o mamă de strâmbă ca să te dai la o parte cu oarecare jenă de tot ce ai gândit, ai făcut, ai simţit până atunci! Ţi-a pus deodată pata putrejunii pe frunte.
   Acum dai zor să te înnoieşti. În ce direcţie? Bineînţeles în a deconstrucţiei, unde poţi ajunge repede meşter, prooroc. Şi atunci nu mai e bun ce ai avut, înce­pând cu logica formală şi cu proza canonică. Nu mai sunt buni clasicii, nici durabilii. Nu mai e bună educaţia pe câteva principii statornice. Nu mai e bună starea de contenenţă şi de auto-apărare a statului.
   Lucrurile grave şi serioase se iau atunci la mişto, axiomele se pun la îndoială, peste marii noştri predecesori bate un vânt de deriziune. Atunci, în focul de a deveni globalist prin inaderenţă, te lepezi uşurel de ţărişoara ta, arunci patriotismul la coş, te ruşinezi că ţi-ai iubit cu oarecare patos naţiunea, n-o mai scoţi bine la capăt nici cu familia, nici cu şcoala, nici cu istoria, poate nici cu religia. Te demantelezi, îţi creşte o piele nouă cosmopolită, suficientă, dacă nu chiar arogantă, şi umbli de aici înainte ca o carie, ca un gândac de băligar, să deconstruieşti totul. Devii steril, te auto-amputezi din spirit revoluţionar. Iar nenorocita ta de patrie devine o brânză fermentată cu viermi în ea.
   Cine a inventat chestia asta ştia ce face. Nu era bineînțeles dinlăuntru, ci dinafară, și avea tot interesul să spargă, să co­roadă. Deconstrucţia era procedeul magic de aruncat în aer. Noi, românii, multilateral talentaţi în lipsa de caracter, avem mare spor aici. Nouă nu ne trebuie în străinătate două generaţii ca să uităm cine suntem, ca să ne asimilăm, cu limbă, cu moravuri, cu tot. Ca să ne facem cât mai ca ei. Noi exersăm asta mai demult. Noi nu ne dăm în lături nici de la metisaje și hi­bridări, nu suntem geloşi pe "puritatea" noastră, nu suntem deloc orgolioşi. Ne acordăm cu oricine, chiar cu janchinoşii lumii. Suntem bucuroşi să ne ia în primire unii, să ne încadreze, să ne plătească, să ne considere. Ne gudurăm la ei pentru un "cuvinţel" bun. Dacă ne bat pe umăr, le pupăm mâna. Dacă ne oferă forme superioare de a ne pricopsi, nu ne dăm în lături de la nimic. Dacă e cazul și ne lasă, îi deconstruim și pe ei, le facem o nefăcută. Orgoliul identităţii? Demnitatea de a fi român – de unde?
   În momentul de față, în diverse publicații românești scriu agenți virulenți ai deconstrucției. Poezia e toată deconstructivistă, ca și cea mai mare parte din proză și din dramaturgie. Și pictura e în bună parte atinsă de filoxeră. Sculptura a trecut, în deriziune, de la faza "nemâncați" la faza "burlesc". Iar analiștii, ideo-politici destul de mulți, se leapădă de nație și național ca de dracu'.
   La urma urmei, pe ce era să ne bazăm? Față de noi, regatele Poloniei și Ungariei au avut străluciri mai mari, au fost mai ofensive, au cotropit cu succes. Praga cehă a fost o vreme capitala Europei. Turcii, ruşii, nemţii au făcut cu noi ce au vrut. Evreii, când le-a fost greu, s-au adunat la noi. Ţiganii sunt aici buluc, huzuresc, încep să ne domine. Toţi, într-un fel, ne-au deconstruit sau măcar au vrut s-o facă. Acum însă s-a găsit şi fermentul ideologic. De păzit nu ne mai păzeşte nimeni. De educat nu ne mai educă nimeni. Vom fi printre primii cu specificitatea identitară tăbârcită.
   Calul troian e în casă! Dă din copite! Adio, naţie, şi n-am cuvinte!... Păcat!…

Reforme eminente şi iminente

(articol de Paul Everac)

   Se pune chestiunea să îmbunătăţim soarta omului nostru, să-i dam plinătatea şi sănătatea de care şi el, ca toţi ceilalţi pământeni, are atâta nevoie. S-au propus fel de fel de soluţii venind de la eminenţii săi conducători politici. Folosul lor nu va întârzia să se producă. Eu mă opresc numai la trei, deocamdată, care mi se par cele mai promiţătoare.
   Mai întâi e chestiunea organelor vitale. Când organismul s-a găsit în impas fiindcă, să zicem, fumase prea mult, guvernanţii s-au gândit că cel mai simplu ar fi să scoată un plămân la vânzare, să-l ia alţii pe mai-nimic, să-şi bată capul şi să-l facă bine. Au încasat şi câţiva gologani pe el, de care s-au bucurat foarte. Mai târziu au vândut un muşchi fesier, mai apoi un tendon, apoi o valvă tricuspidă şi în puţină vreme toată splina. Au vândut, prin sacra privatizare, şi ficatul când au văzut că nu răzbesc, apoi un rinichi şi o bună parte din intestinul subţire. Au dat apoi gât, ureche, au dat ve­zica; şi au tot aşteptat redresarea organismului din operaţiile şi sumele obtinute. Acum omul nostru independent (nu cel vândut) a ajuns bleg, letargic, abia mai geme, iar doctorii politici se întreabă ce sa mai vândă ca să se redreseze. Mai e puţin, foarte puţin, dar cum ne descurcăm cu un singur lob respirator şi cu un stomac mixt, pe jumătate luat de alţii, sunt semne că se va rezolva curând cazul. E o metodă specială, ieşită din cele mai iscusite boturi şi creiere. Trebuie dusă până la capăt ! Lumânarea finală ni se dă gratis.
   Foarte frumos au decurs lucrurile şi cu reţeaua sanitară care a fost şi ea simplificată şi regândită reformator. Mă mir ca ideea a venit atât de târziu şi că nu s-a extins şi în multe alte domenii. Bunăoară, cred că halta CFR Floreşti sau Gura Beliei ar trebui şi ele dărâmate. Sunt prea mici şi cer enorme sacrificii materiale. Poate fi anulată şi Breaza şi dacă mă gândesc puţin, şi Posada - cu Comarnic cu tot. Ce nevoie am mai avea de gara Azuga ? Să se pună târnăcopul pe Timişuri, ori să se facă acolo crescătorie de melci. E ţara împânzită de staţii parazit. După mine, aş tăia şi Poiana Ţapului şi Buştenii. Nu sunt hotărât în ce priveşte Sinaia. Să se dea omul jos la Predeal şi să vina înapoi. Sau şi mai bine: la Ploieşti, şi să mai facă vreo câţiva paşi. S-ar realiza mari economii, iar organismele umane s-ar fortifica.
   A treia îmbunătăţire s-ar cere făcută la butoiul Danaidelor, acela pe care nu-l poţi umple pentru că are găuri dedesubt şi se scurge apa ţârâind. Aceasta ţârâitură nu e bună, nici civilizată. S-ar cere să se mărească găurile, dar mai ales să se împo­do­bească, fie cu mixandre şi petunii, fie cu cerculeţe şi brâie de aur şi argint, mărindu-se viteza de scurgere. Care să dea astfel prilej la trasee minunate, la curbe lichide voluptoase, încât să stea mâţa europeană în coadă, să se minuneze ce am inventat şi noi cu inteligenţa noastră seculară. România trebuie să devină o grădină mirobolantă stropită cu jeturi de apă din butoiul Danaidelor la care sârguim cu toţii. Apa să se transforme in jerbe de culoare şi graţie. Noi ne putem adăpa şi cu apă de ploaie !…

România lui Gollum

Articol din 2009, din Gazeta de Sud.

România noastră se transformă încet, dar ireversibil, într-o ţară a Gollumilor. Precum Gollum, personajul din trilogia „Stăpânul Inelelor“, care s-a lăsat posedat de puterea malefică a inelului puterii absolute, vârfurile aşa-ziselor elite româneşti pactizează cu întunericul şi ne sacrifică vieţile pentru a gusta, aici şi acum, dintr-un fel de pseudorai al desfrâului, imposturii şi ipocriziei.
Cine este Gollum de România? Înainte de toate, Gollum este politicianul, această fiinţă chinuită de o foame neostoită după bani nemunciţi şi putere discreţionară asupra semenilor, un Gollum pe care Inelul inelelor îl face să fie prizonierul unei nebunii, nebunia întâiului chip al diavolului, minciuna absolută. Gollum politicianul ne vorbeşte, minţindu-ne, despre egalitate şi echitate, în vreme ce îşi promovează neamurile prin structurile guvernului sau pentru candidaturi la scaunul de europarlamentar. Gollum politicianul declamă despre dorinţa lui de a ne ocroti fărâma de pâine pe care abia o mai punem pe masă, dar în taină pactizează cu baronii şi oligarhii junglei economiei naţionale, aceşti orci flămânzi şi nesătui care îşi împart prada smulsă din avuţia ţării cu Gollumii grotei politicii româneşti. În mintea nebună a lui Gollum politicianul, sângele familiei lui este mai presus de sângele familiei noastre, rudele lui merită orice sacrificiu, iar noi, ceilalţi, nu reprezentăm decât nişte biete umbre rânduite să slujească gloriei şi bunăstării lui Gollum, conducătorul netrebnic al cetăţii noastre.
Gollum murdăreşte şi izvorul altă dată limpede al intelectualităţii. Îl vedem pe Gollum mânuitorul de condei cum îşi vinde sufletul Inelului inelelor, însetat fiind de faimă nemeritată, de doctorate şi titluri academice care, precum hârtia poleită, strălucesc în ochii lumii, fără însă a fi de folos acestei lumi sau lui Dumnezeu. Universităţile noastre sunt pline de Gollumi ai condeiului, impostura stăpâneşte mediul academic, Gollum şi-a făcut fabrică de doctorate şi îşi clădeşte bunăstarea spunând ipocrit că este posesorul înţelepciunii. Un duh luciferic bântuie inte-lectualitatea românească. Intelectualul român renunţă să mai lupte cu întunericul care cuprinde sufletele semenilor săi şi se lasă ispitit de Inel, crezând că a atins înţelepciunea absolută, căzând în impostură şi lichelism. Condeiul lui Gollum intelectualul nu mai răspândeşte lumină, ci doar o falsă înţelepciune care slujeşte întunericului.
Însă cel mai rău dintre Gollumi este Gollum pervertitorul spiritualităţii neamului. Acesta încearcă neobosit să ia chip de lumină, mărturisind în vorbă lumina, răspândind prin fapte întunericul. Gollum îmbrăţişează astfel răzvrătirea faţă de Dumnezeu, chipul cel mai hâd al îngerului căzut. O răzvrătire subtilă, insesizabilă pentru mulţi dintre noi, căci acest Gollum aproape că s-a contopit cu Inelul inelelor. Gollum pervertitorul nu se hrăneşte cu avuţia ţării şi nici nu sfărâmă înţelepciunea poporului. Hrana lui sunt sufletele noastre şi, de aceea, acest Gollum este mai rău decât toţi ceilalţi.
Într-o atmosferă de sfârşit de lume, mânaţi spre moarte sufletească de Gollumi, românii noştri îşi risipesc sufletul şi viaţa, înlănţuiţi tot mai mult în sclavie, lipsiţi de iubire faţă de semeni şi nepăsători la poruncile dumnezeieşti, bântuind într-o Românie cuprinsă de întuneric, România lui Gollum...

Ca să isprăvim şi cu aiureala asta

 
S-a tot afirmat că "regele" Mihai a fost îndepărtat forţat de la domnie. Nu reiese de nicăieri chestia asta, semnătura lui apare pe actul de abdicare. Groza a ţinut revolverul în buzunar, nu l-a scos ca să ameninţe cu el ("semnează, că de nu..."). Ameninţări verbale, şantaje ("cei o mie de studenţi") ? Vax. România pierduse sute de mii de oameni în războiul care se încheiase nu demult, alte multe mii urmând să mai moară în anii următori prin URSS, ca prizonieri de război, urmare a imperfecţiunilor schimbării alianţelor şi ale încheierii armistiţiului cu Aliaţii (de fapt, cu URSS). Unii nu s-au mai întors niciodată de acolo, deşi au supravieţuit. 

Că a scos din ţară mai multe tablouri de valoare este fapt dovedit, ar trebui clarificată şi chestiunea existenţei (sau nu) a unei sume primite în mod regulat din partea statului socialist, ca rentă, până prin anii '80. Procesele de revendicare a tablourilor (de către stat, prin avocaţi) s-au anulat după 1990, ceea ce spune mult.

Destul cu partea pecuniară, să intrăm pe cea politică. Nu sunt de aceeaşi părere cu unii care îi impută că a făcut răsturnarea de la 23 august 1944. Dar sub rezerva existenţei unui armistiţiu "alternativ", care ar fi fost deja în tratative avansate. Nu s-a scos niciun document esenţial în acest sens, nu că n-ar fi existat - atât cât ar fi putut exista. Asemenea lucruri nu le pui pe hârtie, sunt periculoase.

Dar a făcut câţiva paşi foarte greu de justificat:

- a promulgat legea parlamentului unicameral (se desfiinţa Senatul), deşi aceasta încălca flagrant Constituţia din 1923, reintrată în vigoare la 24 august 1944

- a validat (prin decret regal) "rezultatele" alegerilor din 1946, evident falsificate

- a participat la deschiderea lucrărilor "parlamentului" rezultat din aceste alegeri

- s-a afişat alături de trădătorul Iliescu şi de alţi lideri PSD la diverse evenimente 

- a consimţit la căsătoria "principesei moştenitoare" cu un personaj dubios, conectat la FSN/PDSR/PSD; la fel cum mai înainte a consimţit la relaţia aceleiaşi fiice cu socialistul britanic Gordon Brown, pe vremea când socialiştii (laburiştii) erau aproape comunişti în manifestări

Nu aş fi tratat subiectul dacă nu mă enervam citind articolul lui Cristian Câmpeanu de la România liberă, "Jos labele de pe monarhie". Şi dacă nu auzeam vocea odioasă a colaboraţionistului PnL/USL Victor Rebengiuc într-un documentar dat ieri (30 decembrie) la TVR, justificând şi promulgarea "semi-parlamentului", şi validarea "rezultatelor", şi participarea la inaugurare.

Organizarea nerentabilităţii

Articol din 2007, de Paul Everac:

  Un Amic, mai demult director performant de unitate socialistă, îşi deschide în capitalism o prăvălie cu de toate, o face modernă, civilizată, prosperă. Apoi se întinde, trage un locălaş de patiserie-cofetărie, sclipitor şi el pentru acel orăşel de provincie; iar în urmă cumpără şi pune în mişcare şi o fabrică-laborator pentru prăjituri şi cozonaci. Îl văd după vreo doi ani de avânt, îl întreb ce mai născoceşte şi dacă mai are energie să alerge de colo până colo în toată ţara, numai de dragul de a deveni un mare capitalist bogat. Poate sponsorizează şi cultura?!
   - Sunt la pământ! Spune Amicul, abia mai gâfâi, iar falimentul e la uşă! – Cum aşa? – Aşa e organizat. Să zicem că iau brânza cu 10 lei şi o vând cu 12 lei: rezultatul e nul, nu câştig nimic, căci banii se duc pe taxe şi impozite, întrucât, mă cunoşti, la mine totul decurge cinstit, cu acte legale. Rivalul meu fraudează fiscul. Ia brânza tot cu 10 lei şi o vinde tot cu 12, dar câştigă 2 lei la afacere. Statul nu încasează, evident, nimic. Şi cum am nu un rival, ci mai mulţi, toţi mi-o iau înainte, prin necinste, iar eu rămân mofluz. Am datorii uriaşe, uneori îmi vine să-mi pun ştreangul.
  A fi legal în România e azi nerentabil! Frauda, corupţia mă îngroapă, păcat de muncă, de osteneală, de idei. Să fur statul, să fiu necinstit, îmi este moralmente imposibil. În schimb, dacă îl ascult, mă ruinează. Aşa e organizat! 
  Aş fi pus la îndoială această concluzie groaznică, dacă în perindarea cu maşina pe care am făcut-o prin ţară n-aş fi văzut cam 60% din pământuri nelucrate. De ce, de lene? Nu, ci din pricina nerentabilităţii. Cheltuielile de producţie ale agricultorului nu se răsfrâng în preţ, vorbesc în special de micul agricultor, acela fără mijloace. Pare organizat ca el să nu-şi recupereze banii. Şi atunci renunţă, vinde. Oricând se găsesc companii becalistice care cumpără cu toptanul, pe ruina agricultorului mic şi mediu, aşteptând să vândă marelui capitalist, de obicei străin. Câştigă gras străinul, câştigă intermediarul, ţăranul bate din buze. Dacă mai are şi o secetă sau o inundaţie, e terminat, ca Amicul. Pe aceasta mină, becaliştii intermediari îşi fac palate şi dau pomeni, spre admiraţia prostimii fără cap; iar ţara trece, cu acte în regulă, sub stăpânire străină.

Clişeul cum că "Occidentul nu susţine antireformiştii" ar cam trebui abandonat

Prioritate de dreapta:

Ani şi ani şi ani de zile, "centrul-dreapta" s-a erijat drept singurul interlocutor al "Occidentului" în România, şi drept reprezentantul veritabil al valorilor occidentale. Deşi prima dovadă mai importantă a acestui fals a fost evidentă odată cu depunerea cererii de aderare la UE şi cu "Declaraţia de la Snagov" (ambele, încă de pe vremea lui Văcăroiu şi FDSN/PDSR), mitul a continuat să persiste.

PSD a fost primit în Internaţionala Socialistă şi în Partidul Socialiştilor Europeni, sub guvernul Năstase a fost aderarea la NATO, FMI şi Banca Mondială au finanţat mereu regimurile de stânga, la fel - firmele occidentale au băgat bani de publicitate în Antene, deşi au existat petiţii împotriva finanţării lor. Şi au mai fost fregatele, Bechtelul şi Galaţiul. Şi o parte din "manopera" de la Bancorex, BCR şi Banca Agricolă.

În ce constă, de fapt, mitul ? Partea sa principală are la bază lozinca "Occidentul pune mai presus de orice valorile (precum democraţia, integritatea, drepturile omului...) în raporturile sale internaţionale". Da-da. Uitaţi-vă numai la cooperarea cu China şi cea în pregătire, cu Iranul.

Ponta îsi permite să facă ceea ce face (printre altele, cu Codul Penal) şi între timp se salută şi conversează cu Obama - dar, ce-o fi şi Obama ăsta, dacă nu tot un radical de stânga ? Pe linie UE, Ponta s-a aliniat la partea importantă ("Sunt unul dintre cei care cred în acel proiect - şi sper să se realizeze pe parcursul vieţii mele politice - al Statelor Unite ale Europei"), că doar n-oţi fi crezut că UE o însemna doar integritate, cum zice Macovei. Iar pe partea de prăduială, oare ce n-ar vinde USL-ul ca să facă un ban ? Pământ, active, ce s-o cere.