Sărăntocule, descurcă-te!

(articol de Paul Everac, 2009)

   O vreme am crezut că aceasta criză mondială a capitalismului îţi va face bine, sărăntocule! Că a venit vremea ca istoria să sancţioneze abuzul capitalist, care a adus şi bune şi rele, dar a dat globul în mâna câtorva căpcăuni, din care unii, nemiloşi, n-au vrut să-ţi aştearnă şi ţie o viaţă mai bună. Ai fi dorit, prin socialism, să dai de pământ cu acel capitalism crud şi să-ţi întemeiezi o altă agoniseală, un alt tip de repartiţie, o altă orânduire. N-ai izbutit mare lucru. Poate pentru că te-ai minţit prea mult, sărăntocule! Poate fiindcă ai instalat o masă prea sărăcăcioasă, iar cei ce au venit la ea nu s-au săturat, nici nu s-au disciplinat să rămână cumpătaţi. Ai văzut cu tristeţe îngropate avânturile tale revoluţionare. Dar ai privit acum în urmă cu speranţă crampele acestui capitalism mondial, care s-a cam dezaxat şi a început să geamă de groaza dispariţiei. – Acum va veni şi momentul meu! – ţi-ai spus, să încerc o a treia cale, obligatorie pentru toţi, întrucât capitalismul scheaună a faliment masiv, a morţi. Ai început să-ţi faci planuri...   
   Mă tem că le faci iar de pomană, că te amăgeşti din nou. Ceea ce ţi se pare ţie criză de sistem, cu urmări globale, e o simplă criză în sistem şi se poate tămădui. Unii bancheri, scăpând măsura, au jucat cartea creditelor neacoperite şi sistemul s-a perturbat de sus în jos, făcând tangaj până spre tine. Dar a venit statul, statul cel cu puteri mari, şi şi-a ţinut capitalismul în picioare, căci acesta îl confortează, de la el şi lăcomia lui i se trag veniturile cele mari. Îl pune din nou în picioare cu obolul cetăţeanului. Grija statului celui mare e să-şi repună capitalismul în picioare, iar grija de tine, sărăntocule, derivă de acolo, dacă derivă. Contribuabilul american cotizează la redresarea băncilor mari, care îşi naţionalizează astfel pierderile, nu şi eventualele profituri ce rămân private. Ajutorul pentru sărăntoci rămâne şi el fragil, în timp ce ajutorul masiv merge la bănci şi la marile întreprinderi pentru a le remonta şi a acoperi gafa.
   Aşadar, prima grijă a statului celui puternic sunt băncile lui private care trebuie redresate pentru ca morişca să meargă din nou. După economistul Joseph Stieglitz, acestea sunt prea mari ca să eşueze, dar şi prea mari pentru a fi gestionate. Au, de asemenea, o imensă putere politică. În ce ne priveşte, noi depindem hotărâtor de ele, dominarea noastră prin ele se face. Clătinându-se, ne pot strivi, ceea ce de fapt se şi întâmplă. Ele se vor pune iarăşi la punct, dar noi, ăştia micii, vom rămâne terciuiţi, buşiţi.
   Fiindcă, sărăntocule, liberalismul e competiţional, cel care a apucat să capitalizeze masiv face ce vrea cu ăla-micu. Legea cererii şi a ofertei nu-l ajută niciodată pe cel mic, care e spoliat chiar prin sistem, adică natural şi legal. Să nu-ţi închipui că există egalitate. Să nu-ţi închipui că există iertare. Liberalismul, zici tu, regularizează şansele productive? Aiurea, el te bate în poartă, dacă e mai voinic. Tu crezi că liberalismul înseamnă “toţi într-o unire”? Nicidecum, el instituie capitalişti suzerani şi capitalişti vasali, care trag scurta. Noi suntem printre aceştia.
   Sărăntocule, capitalismul liberal te bubuie demult, te-a sărăcit şi golit. Cine să te protejeze, socialismul românesc, plin de îmbuibaţi, de afacerişti, de feţe care se tolănesc într-o bogăţie suspectă, nemeritată, nesocialistă? Care au contribuit nu puţin la înstrăinarea bunurilor ţării în stil liberal contra ciubuc? Care s-au adaptat de minune capitalismului, storcând ţării cât mai multe venituri în timp ce behăiau despre echitatea socială?
   N-ai niciun zid împotriva viiturii care te pocneşte dinspre bancherul american, cel ce s-a jucat prost, scoţându-te pe tine din slujbă, de exemplu. Şi n-ai niciun zid nici dinspre stânga autohtonă, neputincioasă şi pe alocuri infectată. Vasal ai fost, aşa vei rămâne în veci. Poate că nu te-or pune la pământ nici de data asta, să dea Dumnezeu! Descurcă-te cum poţi, căci de la clasa politică românească, slabă nădejde! Criza o suporţi tu!

Generația tâmpiților

AGERO:
 

            Au fruntea îngustă, frizuri punkiste sau de copii handicapaţi, majoritatea terminate în coadă de rândunică, mestecă concentrat gumă şi din când în când fac balonaşe care se sparg zgomotos de-mi sună şi acum timpanele. Sunt nu numai lângă noi, ci majoritatea sunt ai noştri, iar pentru că arată aşa vina ne aparţine.

            Râd prosteşte de sub ochelarii de intelectuali falşi, se mângâie pe umeri ostentativ cu gesturi narcisiste, sorb cafelele cu plescăituri, stau la masă cu unul dintre picioare sprijinit de tăblie, într-o poziţie inedită de yoga, băieţii au cercei prin urechi uitându-se  languros la colegii de breaslă cu cioc sau codiţe beţivane, se scarpină în nas continuu pregătind saloanele pentru un viitor şi posibil eveniment şi cel mai important au învăţat să vorbească inutil de la cinci ani la mobil, obligatoriu preţ de minimum jumătate de oră. Subiecte: căcuţa, Elodia, păpica, Guţă, sex, droguri, copiat, litoral, fiţe, Cioacă, motociclete, ATV-uri, discotecă. Din când în când îşi rod unghiile pe post de trufandale. Băieţii tâmpi din generaţia prohab, huidume cu patru guşi şi frunte cât o talpă de melc, sunt însoţiţi de fete cu creier ascuns şi poşete cu mai multe catarame decât o cămaşă de forţă, dar care stau atârnate de gâturile lor la plimbările hai-hui prin urino-fecalo-terapia litorală. Ei sau ele trag băşini şi apoi râd zgomotos ca la o glumă bună, aducându-ne aminte de Romică Ţociu şi Telebingo, care o întreba repetat la 21,30 pe câştigătoarea din Tg.Jiu a unui bax de bere Burger, dacă Brâncuşi mai dă limbi la Masa Tăcerii. Boul este tot timpul nefericit. Încuiat şi incult, din foamea mafoamea, a ajuns un bou cu fiţe, chit că-i curg balele peste tot. Boul parvenit dă şi ora exactă, ca un măgar. A cam înţărcat bălaia comunistă, boule! Oftica boului, căzut în cap la propriu, se măsoară în spume. Deloc întâmplător, vocabularul lui se reduce la expresia ’’Ce spumele mele!’’, iar a consoartei la ’’Sunt o doamnă, ce beeepa mea!’’ Tâmpiţeii privesc unii prin alţii, învăluiţi în fum de ţigară, fără urmă de dialog, scena terminându-se după jumătate de oră prin clasicul ’’Hai să facem o bilă!’’

            Licenţiaţii, ca şi prostituatele, majoritatea odrasle de securache dovediţi şi împătimiţi, în faţa paharului de coniac, care se goleşte instantaneu, se plictisesc făcând fie sudoku, fie, la concurenţă, cerculeţele peste cerculeţe pe hârtie. Sunt şi progenituri de nomenclaturişti care, la orice apelare, dau din cap aprobator sau tendenţios, precum câinii din spatele lunetelor automobilistice. Generaţia care va stăpâni naţiunea este de speriat. Asta dacă gândim cât de cât pozitiv. Altfel, suntem pe buza prăpastiei, cântând manele şi aşteptând ca recompensă averea cel puţin a piticaniei de Adi Minune, fost mare consilier pesedist de la Ştefăneşti. Suntem mai proşti decât suntem. Suntem un popor de pupincurişti. Diplomele de facultate au ajuns o afacere dintre cele mai profitabile. De aceea avem absolvenţi care după terminarea facultăţii se angajează pe Marea Piaţă Neagră sub nivelul cartonului obţinut, mai ales că-s lipsiţi de orice urmă de cultură generală. Aştept să trăiesc momentul în care vor ajunge oameni fără examen, dar şi fără plicurile dolofane. Mă uit ca nea Ion la ei şi mă îngrozesc de creierele lor de furnici, chiar dacă la un moment dat zăresc în mijlocul lor şi pe fecioru-miu, care avea vocea unui elefant deranjat în timp ce se afla pe budă şi tocmai făcea pipi. Oricum, spre mâhnirea coastei mele din care s-a născut Eva, oricine caută, mai ales în societatea mioritică, nod în papură, tot îl găseşte.

           Pare surprinzător, dar până şi Laura Andreşan a fost odată virgină. Eram un popor cuviincios, dar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Suntem cufundaţi în mlaştina materiei. Nu mai e prea mult loc pentru idealism şi principii în lumea asta. Şi încă ceva: Picasso spunea că ’’Îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr!’’ Tinere, ţara ruşinii în care trăieşti te vrea prost şi credincios. Crede şi nu gândi! În Românica noastră, totul e de vânzare, până şi conştiinţa copiilor. Poate de aceea, autorul acestor rânduri, ajuns la o vârstă, care dacă nu-mi este un avantaj, măcar să-mi fie o culpă, ar da neantului o parte din încrederea lui în frumuseţea lumii. Puturoşi din toate zările, uniţi-vă! Iar în caz contrar, convinge-ne că atât pentru voi, pentru cei drepţi, cât şi pentru ceilalţi, pentru cei păcătoşi, nu s-a făcut deja târziu, mult prea târziu.

           Noapte bună, popor român, oriunde te-ai afla!

Pompiliu Comșa

FMI a vrut să-i sărăcească pe români înainte de '89, pentru a-i scoate în stradă

1980-1985-1989 - informații inedite

România liberă:

Annely Ute Gabanyi argumentează, bazându-se pe cercetările şi analizele pe care le-a făcut, că regimul Ceauşescu nu ar fi vrut să-şi plătească datoriile la băncile occidentale, aşa cum scriu istoricii români, ci a fost obligat să o facă. Astfel, de pildă, FMI i-a propus României în perioada 1982-1983 un acord stand-by prin care datoriile ţării să fie re-eşalonate şi, în schimb, guvernul să aplice măsuri de austeritate extrem de drastice. Gabanyi explică mai departe că, sub presiunea Occidentului, România a fost nevoită să dea înapoi banii împrumutaţi în anii '70, chiar cu preţul înfometării populaţiei. În acest fel, cancelariile vestice mizau pe două efecte: recuperarea banilor şi ieşirea în stradă a românilor umiliţi.

Ce-i lipseşte României pentru a ieşi din starea de periferie în care se află?

A.U.G.: Pentru a depăşi periferia internă sau pe cea externă?

Ambele.

A.U.G.: Problema e destul de complexă şi nu este exclus să contrariez cu această apreciere. După părerea mea, pe plan extern, România a păşit în noua eră de după revoluţia din 1989 lipsită de capitalul politic pe care Occidentul ar fi putut să-l acorde României pentru politica sa de autonomie dusă în perioada războiului rece. Ştiu ca se mai vehiculează în anumite cercuri teza conform căreia opoziţia României, desigur în limitele posibilului, împotriva hegemoniei sovietice în Comecon şi în Pactul de la Varşovia nu ar fi fost reală. Aceste teze de care m-am lovit curent în cadrul cercetărilor mele de peste 40 de ani au fost contrazise şi invalidate de documentele şi studiile publicate după 1989. În plus, România a pornit ca cea mai săracă rudă din fostul bloc comunist. Era săracă, chiar dacă nu avea datorii la fel ca celelalte ţări comuniste care în 1989 erau în pragul falimentului de stat.

Faptul că a ieşit din comunism fără datorii nu i-a fost de mare folos României.

A.U.G.: Ar fi putut să fie altfel. Într-o analiză făcută în februarie 1989 de Bogomolov, consilierul lui Gorbaciov, se arăta că acest lucru era în avantajul României, creând precondiţiile pentru ca această ţară „a cărei populaţie s-a eliberat de valorile socialiste şi care tradiţional a fost educată în spiritul destinului comun cu lumea latină să se orienteze definitiv spre Vest". În aceste condiţii, susţine mai departe Bogomolov, sprijinul material şi financiar al Occidentului ar putea fi într-adevăr eficient într-o ţară care, spune el, posedă resurse economice şi naturale îndestulătoare. Din păcăte, sprijinul material şi financiar consistent al Occidentului a fost dirijat atunci către Polonia, Ungaria şi mai apoi spre cehoslovaci. De altfel, şi în privinţa susţinerii economice de către Occident  există interpretări diferite.

La ce vă referiţi?