"Poporul meu, sunt supărat pe tine", de Corneliu Vadim Tudor

 

Poporul meu, sunt supărat pe tine

Nu eşti aşa cum am crezut cîndva,

Faci pactul cu duşmanul, ce ruşine!

Aştepţi momentul ca să poţi trăda.


Din sînul tău i-au ridicat gealaţii

Pe Horea, Tudor şi pe Mareşal,

Pe Brâncoveanu, sfîntu-acestei naţii,

Pe Cuza, omul providenţial.

 
Tu n-ai mişcat un deget, dimpotrivă,

Din umbra ta, „cozi de topor” s-au dus

La legănarea tavei cu colivă

Şi-apoi i-au răstignit ca pe Iisus.

Înseamnă că cineva sforăie în locul lui Dumnezeu

Luceafărul:

Înseamnă că cineva sforăie în locul lui Dumnezeu

(Marin Ifrim)

Vorbim despre roboți ca despre funia din casa spânzuratului, ca și cum ei
Nu ar fi oameni, nu ar avea familie, nu ar avea munci grele și prost remunerate.
Nu ar locui la bloc, nu ar fi pensionari și nu ar avea reumatisme peste tot
Pe unde le curg oasele, la răscruci medicale academice. Sau despre roboții
Rurali, cu sapa agățată de streașina latrinei din colțul gospodăriei, cu apă
De ploaie pe țevi europene. Să tot vorbim, mai ales în parlamente abiotice,
În guverne ambulante, în farmacii cu semafoare tot timpul pe roșu, într-o
Țară în care roboții șefi au carduri la bănci, cu dobânzi cosmice. Și telefoane
Mobile; niște fire roșii: chimia și fizica Domnului, acest tehnocrat unic, care
Nu poate crește ”punctul de pensii” stabilit de lumea lui Darwin, de pe o zi
Pe alta, aici, în țara în care au fost confecționați primii roboți „la negru”:
Proletarii, activiștii, securiștii și oamenii legii în pofida legii oamenilor.
Robotim. Se zice că Dumnezeu nu doarme. Înseamnă că cineva sforăie în
Locul lui Dumnezeu. Cine astupă aceste nări vezuviene, acești muci vulcanici
Împrăștiați peste visurile roboților născuți șurub cu șurub împotriva adevăraților
Roboți, oamenii simpli, robii Celui de Sus? Mucea Spătarul, patriot cu patrie
În dotare, gripat în cablurile de sub umeri și-n inima sa de câine care mușcă
Mâna patriei. Vorbim despre roboți, despre cum își votează aceștia viitorul
Trăgând apa peste potop. Doamne, ăștia nu sunt făcuți în fabrica lui Mendeleev.
Tu ești bun și milostiv. Nu le face niciun rău. Numai i-ai de aici, din lumea
Pe care o căpușează ca și cum dreptul lor la sânge curat ar fi un izvor pentru
A potoli setea unor creaturi aflate tot timpul în perfuzii cu antigel fierbinte.

Atac la globalişti și la trădători: Academia Română

Solicităm instituțiilor abilitate ale Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze și să acționeze pentru a preveni, pentru a contracara și, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile și agresiunile la adresa identității, suveranității și unității naționale a României și a stabilității statului de drept.

Instituţiile de bază ale statului încep oare să se trezească? Bine-ar fi. Ia să vezi acum, atacuri: "au semnat (doar) dinozaurii, comuniştii, turnătorii". Eh, nu toţi - academiciana Blandiana-Arpagic (privilegiată a Epocii de Aur) nu apare pe listă. Şi nici popa Daniel Ciobotea, "patriarh" (cu studii în Vest în Epoca de Aur), sau dinozaurul ilegalist (internaționalist) Mihai Şora. În mod regretabil, apelul nu apare ca document al Academiei Române, ci doar "al unor academicieni", fiind semnat de sub 50% din membrii Academiei (până acum, 82), chiar încă şi mai puţini dacă la membrii activi mai adunăm şi membrii de onoare și membrii corespondenți. Alte nume "lipsă-n listă": Constantin Bălăceanu-Stolnici, Augustin Buzura, Daniel Dăianu, Leon Dănăilă, Mihai I "de România", Mugurel Constantin Isărescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Malița, Nicolae Manolescu, Andrei-Nicolae Pippidi, Dumitru Prunariu, Ioan Robu, Laurențiu Streza, Răzvan Theodorescu - cei mai mulți fiind (vorba lui Paul Everac) "agenți virulenți ai deconstrucției", nedemni de statutul de academician român.

IDENTITATE, SUVERANITATE ȘI UNITATE NAȚIONALĂ 

Apelul unor academicieni români
Către Poporul Român,
Către instituțiile Statului Român

Având în vedere poziția Academiei Române, de instituție identitară fundamentală, aflată de un secol și jumătate în serviciul Națiunii Române,

semnatarii acestui Apel,

îngrijorați de evoluțiile interne și internaționale din ultimele decenii, caracterizate printr-o continuă și alarmantă încercare de erodare a identității, suveranității și unității naționale a României, cu multe acțiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate 'corectitudini politice', dar și cu multe acțiuni îndreptate direct împotriva Statului și Poporului Român (rescrierea tendențioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naționale, subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale, sabotarea viitorului, dezmoștenirea generațiilor care vin după noi prin vânzarea pământului, a resurselor solului și subsolului, prin defrișări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităților economice, prin degradarea învățământului și a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului și societății, ceea ce are ca efect deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupția, lipsa de eficiență, apariția unor tensiuni sociale),

preocupați în mod deosebit de încercările recurente de 'regionalizare' a României sau de crearea de enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituției României și tendințelor de integrare europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calității vieții în aceste zone,

ne exprimăm ferm împotriva tuturor acestor acțiuni,

ne pronunțăm cu tărie în favoarea identității, suveranității și unității naționale,

solicităm instituțiilor abilitate ale Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze și să acționeze pentru a preveni, pentru a contracara și, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile și agresiunile la adresa identității, suveranității și unității naționale a României și a stabilității statului de drept.

Chemăm alături de noi, în acest demers, întregul popor român, pe toți locuitorii acestui pământ,

ne adresăm în particular intelectualilor, invitându-i să fie exemplu de înțelepciune și de patriotism,

Mic dicționar de argouri cu iz politic

absolvent. infractor cu o singură condamnare la activ.

academie. cazier bogat.

acoperiș. protector influent.

A.D.I. siglă de la academiciam-doctor-inginer, poreclă dată Elenei Ceaușescu în timpul vieții.

a se aduna ca la urs. a se aduna în număr foarte mare.

afară. în lumea liberă, în Occident.

agaman. membru al Asociației Generale a Acționarilor.

agrar. provenit din mediul rural, necioplit, necivilizat.

a ajunge. a accede la o poziție socială superioară originii, a parveni.

a ajunge de poveste. a deveni cunoscut printr-un fapt negativ.

albăstreală. bani românești.

albi/albișori. bani.

alchimie. activitate politică, economică etc. cu o componentă ocultă.

altar. restaurant, bar.

ambasador. complice la un delict.

antenă. informator, lucrător SRI.

apăsător. procuror.

aplaudac. lingușitor, persoană care aprobă fără discernământ tot ceea ce vine din partea autorităților.

a se apropia concertul. a se ajunge la o înțelegere în privința unei lovituri.

a-l apuca ploaia. a fi surprins de poliție în flagrant.

Aria pistolului

Poezie inedită (nepublicată în volum), scrisă de Ştefan Augustin Doinaş în 1952, la Hălmagiu. Apărută în revista Transilvania (ediţia print, nr.1-2/1992, paginile 86-87).


ARIA PISTOLULUI

Copil al pustei,
                        prieten al lăcustei
ce pustieşte des aceste locuri,
eu port în mâna dreaptă un pistol
turnat în aur gol
                          cu şapte focuri.
Şi când mă joc cu alţi copii ai ţării
eu îl ridic spre ceruri şi-ameninţ
cupola zării
                   cu piloni fierbinţi
de care se izbesc pe sus cocorii.
Şi strig în timpul jocului:
                                      "Opriţi,
copii ai florii,
                     muguri încropiţi
adoratori ai focului
                           lumesc !
Fetiţe, nu mai dănţuiţi prin parc!
Cât timp mai salt prin ţarc,
                                       cât timp glumesc,
nu este încă timpul să-l descarc..."
Dar va veni o vreme
                              când
                                       urcând

Cu căciulili pă frunte

"Codin" sau "În pădure la Daimac"

Versiunea cântată de taraful lui Ionel Tudorache:

    

Sub un cer cu lună plină
o rudăreasă bătrână
plânge şi se jeluieşte
căci pe Codin nu-l găseşte.

Au au au, Codin al meu,
după tine-mi pare rău
dară ţie nici că-ţi pasă
că ţi-am zis să stai acasă.

Să vă spun ce s-a-ntâmplat, măi,
în pădure la Daimac
s-a dus vestea-n toată ţara
de Codin din Buduhala,
cum a plecat la pădure
c-un topor şi c-o secure.

Au au au, Codin al meu,
nu mai pot de dorul tău
dară ţie nici că-ţi pasă
că ţi-am zis să stai acasă.

Codin pleacă la pădure
c-un topor şi c-o secure,
cu securea lui cea lată
tăia pluta dintr-odată
şi Codin fiind singurel,
pluta a picat pe el, măi.

Au au au, muică, Codine,
ce-a vorbit muica cu tine,
să nu te duci la pădure
căci cade pluta pe tine,
căci cade pluta pe tine
de te omoară, Codine.

Să vezi rudăresele, măi,
cum fierbe sarmalele,
cum fierbe sarmalele
să-nceapă pomenile.

Au au au, Codin al meu, măi,
după tine-mi pare rău,
dară ţie nici că-ţi pasă
că ţi-am zis să stai acasă.

Codine, copiii tăi,
cum se urcă pe bordei
şi mănâncă dragavei,
dragavei pe olteneşte,
ştevie pe româneşte.

Impact în Gorj:

Baladă pentru crimă la Buduhala

De-moralizarea României (II)

Familia Ortodoxă:

• partea I

Continuăm în această ultimă parte să prezentăm ideile lui Tomas Schuman privind modul în care un stat poate fi subminat pe linie ideologică. În cartea sa „Scrisoare de dragoste pentru America”, Tomas Schuman (pe numele sau adevărat Iuri Bezmenov, fost agent secret KGB până în anii ’70) prezintă etapele „de-moralizării” – termen ce descrie procesul de disoluţie morală a unui popor. Din nefericire pentru noi, informaţiile sale, cât şi concluziile care se desprind, se pot pune foarte uşor în legătură cu situaţia actuală a României. Să fie oare acest lucru întâmplător?

În interviul luat D-lui Eugen Jercan în ultimul număr al revistei, se constata că există în România cel puţin o sută de organizaţii non-guvernamentale care promovează aşa-zisa toleranţă, drepturile omului şi „valorile democraţiei”. De fapt, după cum observa directorul executiv al „Asociaţiei părinţilor pentru o educaţie sănătoasă”, din punctul de vedere al familiei şi al valorilor educaţionale, numitorul comun al activităţii acestor asociaţii îl constituie lupta pentru introducerea educaţiei sexuale în şcoli, pentru drepturi sexuale şi reproductive, ca şi împotriva oricărei implicări a Bisericii în educaţia copiilor şi viaţa societăţii.

Ce-i determină pe aceşti oameni să lupte, practic, pentru disoluţia morală a poporului român prin subminarea educaţională a sănătăţii mentale şi spirituale a copiilor şi tinerilor? Răspunsul îl găsim în cartea lui Schuman, în analiza pe care o face nivelului doi al de-moralizării culturii, gândirii şi vieţii unui popor. El arată că acest proces trebuie să se extindă de la structurile juridice, de apărare şi securitate, până la organizaţiile non-guvernamentale.

Un război invizibil şi agresiv

Generația tâmpiților

AGERO:
 

            Au fruntea îngustă, frizuri punkiste sau de copii handicapaţi, majoritatea terminate în coadă de rândunică, mestecă concentrat gumă şi din când în când fac balonaşe care se sparg zgomotos de-mi sună şi acum timpanele. Sunt nu numai lângă noi, ci majoritatea sunt ai noştri, iar pentru că arată aşa vina ne aparţine.

            Râd prosteşte de sub ochelarii de intelectuali falşi, se mângâie pe umeri ostentativ cu gesturi narcisiste, sorb cafelele cu plescăituri, stau la masă cu unul dintre picioare sprijinit de tăblie, într-o poziţie inedită de yoga, băieţii au cercei prin urechi uitându-se  languros la colegii de breaslă cu cioc sau codiţe beţivane, se scarpină în nas continuu pregătind saloanele pentru un viitor şi posibil eveniment şi cel mai important au învăţat să vorbească inutil de la cinci ani la mobil, obligatoriu preţ de minimum jumătate de oră. Subiecte: căcuţa, Elodia, păpica, Guţă, sex, droguri, copiat, litoral, fiţe, Cioacă, motociclete, ATV-uri, discotecă. Din când în când îşi rod unghiile pe post de trufandale. Băieţii tâmpi din generaţia prohab, huidume cu patru guşi şi frunte cât o talpă de melc, sunt însoţiţi de fete cu creier ascuns şi poşete cu mai multe catarame decât o cămaşă de forţă, dar care stau atârnate de gâturile lor la plimbările hai-hui prin urino-fecalo-terapia litorală. Ei sau ele trag băşini şi apoi râd zgomotos ca la o glumă bună, aducându-ne aminte de Romică Ţociu şi Telebingo, care o întreba repetat la 21,30 pe câştigătoarea din Tg.Jiu a unui bax de bere Burger, dacă Brâncuşi mai dă limbi la Masa Tăcerii. Boul este tot timpul nefericit. Încuiat şi incult, din foamea mafoamea, a ajuns un bou cu fiţe, chit că-i curg balele peste tot. Boul parvenit dă şi ora exactă, ca un măgar. A cam înţărcat bălaia comunistă, boule! Oftica boului, căzut în cap la propriu, se măsoară în spume. Deloc întâmplător, vocabularul lui se reduce la expresia ’’Ce spumele mele!’’, iar a consoartei la ’’Sunt o doamnă, ce beeepa mea!’’ Tâmpiţeii privesc unii prin alţii, învăluiţi în fum de ţigară, fără urmă de dialog, scena terminându-se după jumătate de oră prin clasicul ’’Hai să facem o bilă!’’

            Licenţiaţii, ca şi prostituatele, majoritatea odrasle de securache dovediţi şi împătimiţi, în faţa paharului de coniac, care se goleşte instantaneu, se plictisesc făcând fie sudoku, fie, la concurenţă, cerculeţele peste cerculeţe pe hârtie. Sunt şi progenituri de nomenclaturişti care, la orice apelare, dau din cap aprobator sau tendenţios, precum câinii din spatele lunetelor automobilistice. Generaţia care va stăpâni naţiunea este de speriat. Asta dacă gândim cât de cât pozitiv. Altfel, suntem pe buza prăpastiei, cântând manele şi aşteptând ca recompensă averea cel puţin a piticaniei de Adi Minune, fost mare consilier pesedist de la Ştefăneşti. Suntem mai proşti decât suntem. Suntem un popor de pupincurişti. Diplomele de facultate au ajuns o afacere dintre cele mai profitabile. De aceea avem absolvenţi care după terminarea facultăţii se angajează pe Marea Piaţă Neagră sub nivelul cartonului obţinut, mai ales că-s lipsiţi de orice urmă de cultură generală. Aştept să trăiesc momentul în care vor ajunge oameni fără examen, dar şi fără plicurile dolofane. Mă uit ca nea Ion la ei şi mă îngrozesc de creierele lor de furnici, chiar dacă la un moment dat zăresc în mijlocul lor şi pe fecioru-miu, care avea vocea unui elefant deranjat în timp ce se afla pe budă şi tocmai făcea pipi. Oricum, spre mâhnirea coastei mele din care s-a născut Eva, oricine caută, mai ales în societatea mioritică, nod în papură, tot îl găseşte.

           Pare surprinzător, dar până şi Laura Andreşan a fost odată virgină. Eram un popor cuviincios, dar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Suntem cufundaţi în mlaştina materiei. Nu mai e prea mult loc pentru idealism şi principii în lumea asta. Şi încă ceva: Picasso spunea că ’’Îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr!’’ Tinere, ţara ruşinii în care trăieşti te vrea prost şi credincios. Crede şi nu gândi! În Românica noastră, totul e de vânzare, până şi conştiinţa copiilor. Poate de aceea, autorul acestor rânduri, ajuns la o vârstă, care dacă nu-mi este un avantaj, măcar să-mi fie o culpă, ar da neantului o parte din încrederea lui în frumuseţea lumii. Puturoşi din toate zările, uniţi-vă! Iar în caz contrar, convinge-ne că atât pentru voi, pentru cei drepţi, cât şi pentru ceilalţi, pentru cei păcătoşi, nu s-a făcut deja târziu, mult prea târziu.

           Noapte bună, popor român, oriunde te-ai afla!

Pompiliu Comșa

Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Un pamflet anti - Adrian Păunescu apărut prin anii '80 şi care circula xeroxat, fiind difuzat şi la Radio Europa Liberă, în lectura lui Neculai Constantin Munteanu. Unii îl atribuiau - probabil, după stil - lui Eugen Barbu, iar C.V. Tudor îi confirmă paternitatea pamfletului. Care începuse să circule după căderea în dizgraţie a lui Păunescu, adică după "incidentul de la Ploieşti" din 1985, când în urma unei "pene de curent" s-a creat (noaptea) o busculadă pe stadionul unde se desfăşura Cenaclul Flacăra, rezultând cinci morţi şi zeci de răniţi. Cenaclul este interzis în urma incidentului, iar Păunescu trimis "la munca de jos" (într-o redacţie a unei publicaţii culturale).

 
Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Năpăstiile la poporul român se zice ca sînt de la Dumnezeu. De ele nu poţi să scapi: cutremure, inundaţii, focuri, ciumă, holeră, brîncă, moartea-n vite, cîte şi mai cîte.

Unele dintre ele par mai rele decît războiul, pentru ca cel puţin in cazul acestuia există un orecare ceremonial: ultimatumuri, tratative, trădari, pe cînd în cazul seismelor, te culci treaz şi te scoli mort. Nimeni, în afara şobolanilor de apă şi a şerpilor nu are presentimnetul unor asemenea catastrofe. Cînd venea «aia urîtă», se băteau clopotele şi în porţile muribunzilor se atîrnau nişte cîrpe negre, apăreau butoaie cu oţet – ca să nu te spurci – mai exista şi metoda izolării, a lanţului pus la poartă şi a arnăuţilor care trăgeau cu puşcociul ca nimeni să nu se apropie de locul nesănătos. Cadavrele se ardeau – vaccinuri nu existau – dar te mai salva cîte unul care furase vreun cui de pe crucea lui Hristos şi pe care nu-l atingeau pojarurile şi scabia, nici buba neagră.

Noi, cei de azi, cu toate penicilinile, iată, nu ne putem feri de un flagel devenit coşmar, de balega asta mare de om care-ţi intră în casă cînd ţi-e lumea mai dragă: pe la opt sera, pe la nouă, pe la cinci pe la ora cucuvelelor; ai, n-ai chef de el, îţi pătrunde în dormitor, te persecută, urlă la tine, joacă geamparalele ca starostii de puşcării, beleşte ochii ăia mari ai lui şi te ameninţă : «Nu scapi de mine ! Mă doreşti, nu mă doreşti, eu tot dau năvală !»

La «Ora copiilor» sau la «Să învăţăm semnele de circulaţie», el nu lipseşte. Dacă te afli în vreun loc mai dosit şi ai uitat să îţi iei hîrtie higienică cu tine, n-avea grijă: în Programul de Radio, în Buletinul filatelic sau, şi mai rău, într-o revistă proprie, unde se fotografiază şi se autoslăveşte cu chitaroizii lui, cîntînd din zdrîng în faţa reflectoarelor, tot de el dai. Petreache Lupu din Maglavit a fost un dulce copil. În cenaclul său nasc fecioarele şi băieţii se despoaie, uitîndu-şi prezervativele printre scaune, bătrînii se vindecă de trînji instantaneu şi umblă ca milogul din Capernaum.

Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”

ActiveNews :

28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”. Interviu exclusiv cu reputatul eminescolog Nae Georgescu 

Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator “Timpul”, este arestat şi apoi internat forţat într-o clinică de boli nervoase. Câţiva eminescologi s-au aplecat cu acribie, mai ales în ultimii ani, asupra misterelor acestei zile. Profesorul Nicolae Balint ne oferă, în exclusivitate, un interviu cu profesorul Nae Georgescu, autorul lucrărilor Boala şi moartea lui Eminescu si Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor, printre multe altele dedicate poetului şi jurnalistului nationalist Mihai Eminescu. În lucrarea din urmă, eminentul eminescolog tratează exact această zi de 28 iunie 1883, când prim-redactorul ziarului “Timpul” îşi publică ultimul editorial de presă dedicat, parca previzionar, condiţiei libertăţii presei şi a jurnalistului. 

Cartea lui Nae Georgescu “este o minutioasa  refacere a zilei de 28 iunie 1883 in biografia politica a poetului. Sunt aduse si comentate marturii din presa, din arhive, din scrisori, amintiri si comentarii despre poet, totul cu scopul de a afla cat a fost boala omeneasca si cat a fost interventie brutala, care a dus la indepartarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presa si din viata publica”, se afirmă în prezentarea lucrării.

“Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul TIMPUL, el dezvolta adevarate teorii sociale, economice si politice, toate  incomode si mai ales nepotrivite in contextul in care, prin alianta care se discuta la nivelul cel mai inalt european, tara noastra trebuia sa renunte la apararea romanilor din Transilvania, lasand definitiv soarta lor in mainile Imperiului Austro-Ungar. Pe de alta parte, Eminescu era un puternic agent de influenta a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut si respectat”, se mai arată în această prezentare.

Nicu Porsenna: "Regenerarea Neamului Românesc" (1937)

Capitolul I

Instituţiunile sociale şi factorul om

Starea societăţii româneşti

Rezultat al unei evoluţii milenare, in împrejurari istorice osebit de tragice - cum n-au fost hărăzite in Europa decât popoarelor din Peninsula Balcanică - civilizaţia românească a fost nevoită, prin a doua jumătate a secolului XX, să pornească viaţa socială de la început, clădind pe un nou Deşert.

Asuprirea asiatică şi regimul de devastare care a durat cinci veacuri, apoi epoca fanariotă şi în sfârşit partidele politice în epoca modernă, au zădărnicit nu numai dezvoltarea exterioară a civilizaţiei, ci au avut o dezastruoasă înrâurire asupra Sufletului Rasei, i-au modificat mentalitatea, Spiritul, caracterul, Morala, au prefăcut cu alte cuvinte, însăşi cauza faptelor omeneşti, determinarea lăuntrică.

Spre a se vedea cu ce stare sufletească a trebuit să intre poporul român în era civilizaţiei sale, vom cita câteva aprecieri făcute prin a III-a decadă a veacului XIX de cel dintâi boier român cu suflet european, de primul care a călătorit, a observat, a făcut paralela intre civilizaţia Europei şi a Patriei sale, a scris şi a povăţuit.

Este boierul muntean Dinicu Golescu de la care ne-a rămas interesanta "Însemnare a călătoriei mele în anii 1824, 1825, 1826". Reproducem câteva amănunte care dezvăluie spiritul dominant al epocii sale, singurul ce interesează în faza de devenire a unei societăţi.

Cel mai frecvent cuvânt pe care-l auzea la vremea aceea era "adu bani". Deşi ţăranii unguri lucrau 200 de zile pe an pentru stăpânire, iar ai noştrii numai 12, ţăranul ungur era civilizat şi prosper, pe când cel român zăcea în cea mai înfiorătoare mizerie. Pricina? "Adu bani". Regimul de jaf.

Funcţionarii noştri "ajung în puţini ani milionişti cu palaturi", deşi când au intrat în slujbă erau "trenţăroşi cu picioarele goale". La noi s-a aţâţat luxul şi scârboasa diplomatică. Şi conchide înţelept boierul:

Vot undeva la Palilula

DIGI 24 :

Vot undeva la Palilula: „Acuma să vedem care se alege. O rămâne Fonta, că e tânăr”

Undeva în Oltenia, mai exact la Palilula, ziua votului i-a trezit din amorţeală pe localnicii despre care se spune că n-au fost găsiți nici de nemți, în al Doilea Război Mondial. Oamenii au mers la vot dis-de dimineaţă, chiar dacă nu ştiau de ce sau pentru cine votează.

„Mă, spune ce e oropeanu'?”, îl întreabă o bătrână pe un sătean din Palilula.

„Uite ce e... Oropeanu este Uniunea Europeană, printre care dacă nu mă înşel este şi Marea Britanie băgată, Italia, Suedia”, răspunde cel întrebat.

Diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc

Doxologia :

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului.

Gherla, februarie 1963

Îndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală într-o celulă aglomerată unde se află o singură tinetă: diareea.

(Şi la Securitate: interdicţia de a merge la veceu în cursul interogatoriului, ceasuri multe de-a rîndul; anchetatorii, ei, lucrau cu schimbul.)

Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocura.

Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul batjocurei.

Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicînd înjositoare; un aer clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atît de suferinţe cît de belele, necazuri, complicate neajunsuri. În categoria întîi boalele vor fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trînji, furuncule, varice, colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. În loc de medicamente radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sîcîieli. Într-o parte: duşmănii şi violenţe. În cealaltă: perfidii, chemări în judecată, şantaj. Ura şi răcnetul durerii; dispreţul şi văicăreala extenuării.

Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc. Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează suferinţa. Sistemul fourierist al fluturării de la o muncă la alta ar duce şi în cazul durerilor la o alinare; 2) monotomia exasperează pînă şi cele mai bune intenţii, oboseşte compătimirea, iscă sila.

Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el izvorăsc ambele mari ape ale încercării: tragicul, derîderea.

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 199-200)

Nu-s defel dumirit în ce nobil scop Ar trebui să alfabetizez un pitecantrop

Să fiu, cică, bun şi-nţelegător, când mă confrunt
Cu vrun amărât de prostănac mărunt,
Să mă comport ca un venerabil cu verbul blajin
Şi cu netotul timid şi cu agresivul cretin,
Ca să dau liotei de rataţi poveţe şi sfaturi
Şcolind nişte rahaţi despre rahaturi,
Ba, pe-ndelete să-i şi explic
Te-miri-cărui lamentabil limbric.

Nu-s defel dumirit în ce nobil scop
Ar trebui să alfabetizez un pitecantrop,
Ori să destăinui cutărui gură-de-petice
Tainele şi arcanele îndeletnicirii poetice,
Dându-i certificat de magistru-n arte
Şi-asigurându-l pe-agramat că-i tobă de carte,
Că pute de talent gregar, ba că chiar
I s-au repartizat chemare şi har
Şi că, dimpreună cu el, poponarii, ţaţele, nenii
Au loc rezervat între genii,
Care-abia ce-aşteaptă şi ele
Să se-mbete cu damf de manele.

Ne-am pierdut minţile cu toţii ?
Calificăm în artă guşatii, tămâiem idioţii ?
Nu zgândăriţi, domnilor, tâmpiţii,
Că ignarii-s prolifici: stârpiţi-i !

Oricum, eu - neavând stofă de Pestalozzi * -
Numaidecât
Le şi dau peste rât.
  
*Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) pedagog elveţian, discipol al ilustrului scriitor şi filosof Jean-Jacques Rousseau (1712-1778).


(poezie de Romulus Vulpescu)

"Fără cultură subţire, subtilă, aticistă, venind de la humanişti de profesie, unde în paşte pe mă-sa vreţi să ajungem?"

Paul Everac, despre establişmentul cultural. Texte care revin în actualitate, de când cu decorarea "intelectualilor lui Băsescu".

Oamenii Măriei Sale

    O aschimodie lucind de importanţă a apărut de curând în două, trei rânduri pe micul ecran, proferând - cu dezinvoltura unui scrântit - stihuri abjecte şi aruncând priviri de nagâţ intoxicat, ca fascinat de propria sa turpitudine. Nu era, dacă am înţeles bine, un om prins cu arcanul pentru a fi dus legat la un adăpost sanatorial, ci era un emisar cultural român liber, care trăieşte şi ne ilustrează virtuţile la New York, în cadrul Casei noastre de Cultură. Era adică, printre altele, reprezentantul meu, bălos la gură, sifilizat la concepţie, şi care emitea profesional murdării urât-mirositoare în tigve americane, pentru a arăta cât de "înaintaţi" suntem.
   Cine dusese acolo această mostră de dizgraţie intelectuală altoită cu scârnă? Cine altul decât patronul său, care era dl. Patapievici şi care nu era la prima sa provocare, abia ieşit din manejul poney-ului pavoazat cu svastică. Acelaşi domn aruncase în nasul canadienilor un Eminescu mi se spune monstruos, după ce-l tăvălise pe poet şi prin bălăcăreala verbală, făcându-l de băcănie, ca pe unul ce astupă cultura, n-o mai îngăduie. Nici poporul care-l iscase pe Eminescu nu era tratat mai cu clemenţă, ci relegat în regn fecaloid de dl. Înaintestătător Cultural, şi el, într-un fel, reprezentantul meu, şi al Dumneavoastră.
   Dar pe dl. Patapievici cine îl pusese în pită? Dl. Preşedinte Băsescu, acest gentleman jucător care se joacă printre altele şi cu a noastră cultură românească la stilul smuls şi împins, încercând să-şi facă loc cu coatele pe unde n-a umblat niciodată. Acest dandy, acest arbiter elegantiarum, civilizat şi cultivat la vorbă şi gest, care a înţepenit manşa culturii pe dreapta, amorţind-o acolo, încât ne rotim cu vreo 4-5 sibariţi elitari în cerc şi de-acolo nu ne mai scoate nimeni, şi-a pus pecetea nobilă pe tot ce ne reprezintă şi a devenit volens-nolens patronul pionului care devarsă imondice la New York.

Falsificarea folclorului

Convorbiri literare : 

Existenta folclorului a convenit, în general, ideologilor partidului comunist. O creatie literarã popularã, cu autori neidentificabili, poate fi opusã propagandistic creatiei literare culte, care prin intelectualism si individualism îi alarmeazã (si îi si complexeazã) pe adeptii marxism-leninismului.
Asa se explicã situatia aparent privilegiatã a folclorului, care încã din primii ani de dupã 1947 a fost difuzat în rîndurile maselor populare prin intermediul culegerilor si al manualelor scolare, al revistelor si emisiunilor radiofonice. În 1949, la Editura de Stat, apar brosurile Ghicitori si Strigãturi la horã, în 1953 si, respectiv, 1956, Institutul de Istorie Literarã si Folclor al Academiei R.P.R., al cãrui director era G. Cãlinescu, publicã o cuprinzãtoare Antologie de literaturã popularã în douã volume, însumînd peste 1150 de pagini, în 1953, se tipãreste, sub egida ESPLA, o „culegere de texte si melodii” cu titlul Din folclorul nostru¸ prefatatã de Mihai Beniuc,  în populara colectie „Biblioteca pentru toti”, tot în 1953, în altã colectie de mare tiraj, „Biblioteca scolarului” a Editurii Tineretului, apare volumul Poezii populare.
Scriitorii aserviti partidului, nu numai Mihai Beniuc, ci si Marcel Breslasu, Cicerone Theodorescu si multi altii, sînt mobilizati sã scrie prefete la volumele de folclor – de ordinul zecilor – care mai apar în continuare în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În timpul lui Nicolae Ceausescu, în mod special dupã tentativa sa de „revolutie culturalã” din 1971, folclorul va intra în malaxorul urias al Festivalului National „Cîntarea României”, care va avea ca principal scop nu culturalizarea maselor, cum s-a pretins, ci deposedarea creatiei culte de prestigiu artistic si autoritate moralã, amestecarea ei pînã la indistinctie cu creatia naivã si cu pseudocreatia unor activisti culturali. Folclorul propriu-zis este folosit ca munitie pentru tragerea salvelor de nationalism-comunist la fiecare ocazie festivã.

Profilul ştiinţific al moftangiului

România literară :

Eseu:
Profilul ştiinţific al moftangiului de Vladimir SIMON

„Ce-ş copil?" - o întrebare emblematică

La finele secolului XIX, românul este smuls din matca sa tradiţională şi aruncat în vârtejul unui europenism deloc familiar. Şocul modernizării accelerate nu găseşte societatea pregătită. Reacţiile individuale de apărare, înduioşătoare sau inadecvate, găsesc un martor sensibil, dispus să le transcrie admirabil. Este I.L.Caragiale. Românul trebuie acum să aleagă între a accepta sau nu soluţia integrării în rigorile civilizaţiei apusene. Şi, evident, ca întotdeauna când se află în faţa unei alternative, optează pentru a treia cale - originală: nu respinge noua realitate care-l traumatizează, nu o înfruntă pentru a nu risca o înfrângere iremediabilă, ci, înduioşat de propria-i soartă, se retrage într-o lume în care se simte ocrotit. Se decide să se copilărească. Regresează în infantilism, adică într-o vârstă de aur, nu istorică, ci biografică. Avantajele? Enorme: în felul acesta rămâne deschis la realitate fără a se lăsa guvernat de raţiune, se poate bucura de plăceri fără a fi îngrădit de constrângeri morale şi, mai cu seamă, poate evita întrebările incomode despre viitor pentru că trăieşte într-un prezent continuu, etern. „Ce-ş copil?" este o întrebare emblematică pentru societatea românească la care Caragiale răspunde: da. Răspunsul afirmativ a lui Caragiale privind infantilismul societăţii româneşti este evidenţiat şi în comentariul avizat al lui Paul Zarifopol: „lumea lui Caragiale îmi pare că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. În societatea nouă românească ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei, aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sunt cu putinţă decât acolo unde, printr-o îndelungată constrângere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflicte din care se naşte conştiinţa complicată a binelui şi răului moral. O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decât lumea în mijlocul căreia a creat Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în tot cuprinsul societăţilor istorice. Aceşti români orăşeni îmi par deopotrivă de candizi, în bine ori în rău" (Publicul şi arta lui Caragiale).

Infantil, moftangiu, moft

Aşadar, personajele lui Caragiale sunt infantile. Comportamentul lor poate fi lămurit deplin doar prin recurs la psihologia infantilă. Trăsătura esenţială, care le distinge de alte personaje, este că ele nu evoluează într-un lume realistă, subsumată regulilor raţionale. Trăiesc într-un univers aparte, necontenit mişcător, în care nimic nu este definitiv. Este guvernat de emoţii şi sentimente. Este o lume nu imorală, ci amorală. Valoarea supremă este aici nu Binele sau Adevărul, ci Moftul. Moft înseamnă: fleac, capriciu, o respiraţie de moment cu aureolă poetică, prelungind o stare emoţională într-un prezent etern şi indivizibil. Împlinindu-şi vocaţia estetică sub zodia Moftului, infantilii lui Caragiale sunt moftangii.

Personajul emblematic al acestei lumi este moftangiul Mitică. De unde ştim că este un infantil tipic? În primul rând pentru că n-are vârstă. Ca şi Peter Pan, Mitică „nu e nici tânăr, nici bătrân nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte", pe scurt, este indistinct, arhetipic. Peter Pan, şi el, „are aceeaşi vârstă mereu"... Copiii seamănă între ei până la confuzie. Tot aşa este confundabil moftangiul Mitică, prototipul, cu infantilii Nae, Lache, Mache sau Costică. Ei există într-un veşnic prezent, nu evoluează precum caracterele adulte, sunt, cum spune Caragiale, „eroii momentului".

Este moftangiul redus mintal?

„Sindromul Dan Puric”

Jurnalul istoricului de veghe:

În primele zile ale lui martie (2011), Dan Puric (actor şi regizor român) s-a aflat în Republica Moldova cu câteva conferinţe. La teatrul “M. Eminescu” din Chişinău el a relatat şi următorul banc: 

“Se spune că atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a răsturnat sacul cu minuni în locul unde este acum România. Uimit şi puţin şocat de bunăvoinţa excesivă a stăpânului său, un Înger îl întreabă:

 

- Ce faci, Preasfinţite, le dai prea multe…

 

La care Dumnezeu îi răspunde:

 

- Stai să vezi ce conducători le dau! …” 

 

 

Întrebare: Cum se numeşte intelectualul care insuflă poporului român că este condamnat să aibă conducători proşti ?

Premiu

de I.L. Caragiale

Boboteaza. Ger de arde. Îţi îngheaţă apa 'n nară. Sună clopotele. Tunul tună brav în Dealu-Spirii. Bat din tălpi şi din braţe poliţiştii şi sergenţii. Lume multă. Pe pavaju 'nisipat de dimineaţă trec trăsuri, automobile, biciclete şi "Salvarea".
O băbuţă surdă bute, c-o ulcică (varză acră) tot se 'ndeasă printre lume. Se tot vâră, se tot vâră... I-e de grabă. Vrea să treacă peste drum.
- Nu-i voie ! Strigă poliţistul.
Dar băbuţa nu ascultă: i-e de grabă, vrea să treacă peste drum.
El o 'mpinge înapoi.
- Vai de mine, măiculiţă !
Dar el aspru:
- Nu e voe ! nu e voe ! nu-nţelegi ?
- Dela domnu Panaite ! strigă baba.
Trâmbiţele. Vin jandarmii ! trece Prinţul.
- La o parte !
Şi stă smirnă.
Sună clopotele. Tunul tună brav în Dealu-Spirii. Baba scapă printre lume. I-e de grabă... vrea să treacă... Sboară ca o rândunic'o bicicletă: o s-o facă praf pe baba.
Poliţistul se repede disperat. Strâns o 'nşfacă dela ceafă şi o smulge dela moarte.
Baba ţipă. Oala scapă. Numai cioburi. S-a dus zeama. Lumea râde. Baba sbiară. Poliţistul o cârpeşte ş'o aruncă la o parte.
E salvată...
El e mândru...
S.P.A. îi dă un premiu.

sursa