Sărăntocule, descurcă-te!

(articol de Paul Everac, 2009)

   O vreme am crezut că aceasta criză mondială a capitalismului îţi va face bine, sărăntocule! Că a venit vremea ca istoria să sancţioneze abuzul capitalist, care a adus şi bune şi rele, dar a dat globul în mâna câtorva căpcăuni, din care unii, nemiloşi, n-au vrut să-ţi aştearnă şi ţie o viaţă mai bună. Ai fi dorit, prin socialism, să dai de pământ cu acel capitalism crud şi să-ţi întemeiezi o altă agoniseală, un alt tip de repartiţie, o altă orânduire. N-ai izbutit mare lucru. Poate pentru că te-ai minţit prea mult, sărăntocule! Poate fiindcă ai instalat o masă prea sărăcăcioasă, iar cei ce au venit la ea nu s-au săturat, nici nu s-au disciplinat să rămână cumpătaţi. Ai văzut cu tristeţe îngropate avânturile tale revoluţionare. Dar ai privit acum în urmă cu speranţă crampele acestui capitalism mondial, care s-a cam dezaxat şi a început să geamă de groaza dispariţiei. – Acum va veni şi momentul meu! – ţi-ai spus, să încerc o a treia cale, obligatorie pentru toţi, întrucât capitalismul scheaună a faliment masiv, a morţi. Ai început să-ţi faci planuri...   
   Mă tem că le faci iar de pomană, că te amăgeşti din nou. Ceea ce ţi se pare ţie criză de sistem, cu urmări globale, e o simplă criză în sistem şi se poate tămădui. Unii bancheri, scăpând măsura, au jucat cartea creditelor neacoperite şi sistemul s-a perturbat de sus în jos, făcând tangaj până spre tine. Dar a venit statul, statul cel cu puteri mari, şi şi-a ţinut capitalismul în picioare, căci acesta îl confortează, de la el şi lăcomia lui i se trag veniturile cele mari. Îl pune din nou în picioare cu obolul cetăţeanului. Grija statului celui mare e să-şi repună capitalismul în picioare, iar grija de tine, sărăntocule, derivă de acolo, dacă derivă. Contribuabilul american cotizează la redresarea băncilor mari, care îşi naţionalizează astfel pierderile, nu şi eventualele profituri ce rămân private. Ajutorul pentru sărăntoci rămâne şi el fragil, în timp ce ajutorul masiv merge la bănci şi la marile întreprinderi pentru a le remonta şi a acoperi gafa.
   Aşadar, prima grijă a statului celui puternic sunt băncile lui private care trebuie redresate pentru ca morişca să meargă din nou. După economistul Joseph Stieglitz, acestea sunt prea mari ca să eşueze, dar şi prea mari pentru a fi gestionate. Au, de asemenea, o imensă putere politică. În ce ne priveşte, noi depindem hotărâtor de ele, dominarea noastră prin ele se face. Clătinându-se, ne pot strivi, ceea ce de fapt se şi întâmplă. Ele se vor pune iarăşi la punct, dar noi, ăştia micii, vom rămâne terciuiţi, buşiţi.
   Fiindcă, sărăntocule, liberalismul e competiţional, cel care a apucat să capitalizeze masiv face ce vrea cu ăla-micu. Legea cererii şi a ofertei nu-l ajută niciodată pe cel mic, care e spoliat chiar prin sistem, adică natural şi legal. Să nu-ţi închipui că există egalitate. Să nu-ţi închipui că există iertare. Liberalismul, zici tu, regularizează şansele productive? Aiurea, el te bate în poartă, dacă e mai voinic. Tu crezi că liberalismul înseamnă “toţi într-o unire”? Nicidecum, el instituie capitalişti suzerani şi capitalişti vasali, care trag scurta. Noi suntem printre aceştia.
   Sărăntocule, capitalismul liberal te bubuie demult, te-a sărăcit şi golit. Cine să te protejeze, socialismul românesc, plin de îmbuibaţi, de afacerişti, de feţe care se tolănesc într-o bogăţie suspectă, nemeritată, nesocialistă? Care au contribuit nu puţin la înstrăinarea bunurilor ţării în stil liberal contra ciubuc? Care s-au adaptat de minune capitalismului, storcând ţării cât mai multe venituri în timp ce behăiau despre echitatea socială?
   N-ai niciun zid împotriva viiturii care te pocneşte dinspre bancherul american, cel ce s-a jucat prost, scoţându-te pe tine din slujbă, de exemplu. Şi n-ai niciun zid nici dinspre stânga autohtonă, neputincioasă şi pe alocuri infectată. Vasal ai fost, aşa vei rămâne în veci. Poate că nu te-or pune la pământ nici de data asta, să dea Dumnezeu! Descurcă-te cum poţi, căci de la clasa politică românească, slabă nădejde! Criza o suporţi tu!

Generația tâmpiților

AGERO:
 

            Au fruntea îngustă, frizuri punkiste sau de copii handicapaţi, majoritatea terminate în coadă de rândunică, mestecă concentrat gumă şi din când în când fac balonaşe care se sparg zgomotos de-mi sună şi acum timpanele. Sunt nu numai lângă noi, ci majoritatea sunt ai noştri, iar pentru că arată aşa vina ne aparţine.

            Râd prosteşte de sub ochelarii de intelectuali falşi, se mângâie pe umeri ostentativ cu gesturi narcisiste, sorb cafelele cu plescăituri, stau la masă cu unul dintre picioare sprijinit de tăblie, într-o poziţie inedită de yoga, băieţii au cercei prin urechi uitându-se  languros la colegii de breaslă cu cioc sau codiţe beţivane, se scarpină în nas continuu pregătind saloanele pentru un viitor şi posibil eveniment şi cel mai important au învăţat să vorbească inutil de la cinci ani la mobil, obligatoriu preţ de minimum jumătate de oră. Subiecte: căcuţa, Elodia, păpica, Guţă, sex, droguri, copiat, litoral, fiţe, Cioacă, motociclete, ATV-uri, discotecă. Din când în când îşi rod unghiile pe post de trufandale. Băieţii tâmpi din generaţia prohab, huidume cu patru guşi şi frunte cât o talpă de melc, sunt însoţiţi de fete cu creier ascuns şi poşete cu mai multe catarame decât o cămaşă de forţă, dar care stau atârnate de gâturile lor la plimbările hai-hui prin urino-fecalo-terapia litorală. Ei sau ele trag băşini şi apoi râd zgomotos ca la o glumă bună, aducându-ne aminte de Romică Ţociu şi Telebingo, care o întreba repetat la 21,30 pe câştigătoarea din Tg.Jiu a unui bax de bere Burger, dacă Brâncuşi mai dă limbi la Masa Tăcerii. Boul este tot timpul nefericit. Încuiat şi incult, din foamea mafoamea, a ajuns un bou cu fiţe, chit că-i curg balele peste tot. Boul parvenit dă şi ora exactă, ca un măgar. A cam înţărcat bălaia comunistă, boule! Oftica boului, căzut în cap la propriu, se măsoară în spume. Deloc întâmplător, vocabularul lui se reduce la expresia ’’Ce spumele mele!’’, iar a consoartei la ’’Sunt o doamnă, ce beeepa mea!’’ Tâmpiţeii privesc unii prin alţii, învăluiţi în fum de ţigară, fără urmă de dialog, scena terminându-se după jumătate de oră prin clasicul ’’Hai să facem o bilă!’’

            Licenţiaţii, ca şi prostituatele, majoritatea odrasle de securache dovediţi şi împătimiţi, în faţa paharului de coniac, care se goleşte instantaneu, se plictisesc făcând fie sudoku, fie, la concurenţă, cerculeţele peste cerculeţe pe hârtie. Sunt şi progenituri de nomenclaturişti care, la orice apelare, dau din cap aprobator sau tendenţios, precum câinii din spatele lunetelor automobilistice. Generaţia care va stăpâni naţiunea este de speriat. Asta dacă gândim cât de cât pozitiv. Altfel, suntem pe buza prăpastiei, cântând manele şi aşteptând ca recompensă averea cel puţin a piticaniei de Adi Minune, fost mare consilier pesedist de la Ştefăneşti. Suntem mai proşti decât suntem. Suntem un popor de pupincurişti. Diplomele de facultate au ajuns o afacere dintre cele mai profitabile. De aceea avem absolvenţi care după terminarea facultăţii se angajează pe Marea Piaţă Neagră sub nivelul cartonului obţinut, mai ales că-s lipsiţi de orice urmă de cultură generală. Aştept să trăiesc momentul în care vor ajunge oameni fără examen, dar şi fără plicurile dolofane. Mă uit ca nea Ion la ei şi mă îngrozesc de creierele lor de furnici, chiar dacă la un moment dat zăresc în mijlocul lor şi pe fecioru-miu, care avea vocea unui elefant deranjat în timp ce se afla pe budă şi tocmai făcea pipi. Oricum, spre mâhnirea coastei mele din care s-a născut Eva, oricine caută, mai ales în societatea mioritică, nod în papură, tot îl găseşte.

           Pare surprinzător, dar până şi Laura Andreşan a fost odată virgină. Eram un popor cuviincios, dar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Suntem cufundaţi în mlaştina materiei. Nu mai e prea mult loc pentru idealism şi principii în lumea asta. Şi încă ceva: Picasso spunea că ’’Îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr!’’ Tinere, ţara ruşinii în care trăieşti te vrea prost şi credincios. Crede şi nu gândi! În Românica noastră, totul e de vânzare, până şi conştiinţa copiilor. Poate de aceea, autorul acestor rânduri, ajuns la o vârstă, care dacă nu-mi este un avantaj, măcar să-mi fie o culpă, ar da neantului o parte din încrederea lui în frumuseţea lumii. Puturoşi din toate zările, uniţi-vă! Iar în caz contrar, convinge-ne că atât pentru voi, pentru cei drepţi, cât şi pentru ceilalţi, pentru cei păcătoşi, nu s-a făcut deja târziu, mult prea târziu.

           Noapte bună, popor român, oriunde te-ai afla!

Pompiliu Comșa

FMI a vrut să-i sărăcească pe români înainte de '89, pentru a-i scoate în stradă

1980-1985-1989 - informații inedite

România liberă:

Annely Ute Gabanyi argumentează, bazându-se pe cercetările şi analizele pe care le-a făcut, că regimul Ceauşescu nu ar fi vrut să-şi plătească datoriile la băncile occidentale, aşa cum scriu istoricii români, ci a fost obligat să o facă. Astfel, de pildă, FMI i-a propus României în perioada 1982-1983 un acord stand-by prin care datoriile ţării să fie re-eşalonate şi, în schimb, guvernul să aplice măsuri de austeritate extrem de drastice. Gabanyi explică mai departe că, sub presiunea Occidentului, România a fost nevoită să dea înapoi banii împrumutaţi în anii '70, chiar cu preţul înfometării populaţiei. În acest fel, cancelariile vestice mizau pe două efecte: recuperarea banilor şi ieşirea în stradă a românilor umiliţi.

Ce-i lipseşte României pentru a ieşi din starea de periferie în care se află?

A.U.G.: Pentru a depăşi periferia internă sau pe cea externă?

Ambele.

A.U.G.: Problema e destul de complexă şi nu este exclus să contrariez cu această apreciere. După părerea mea, pe plan extern, România a păşit în noua eră de după revoluţia din 1989 lipsită de capitalul politic pe care Occidentul ar fi putut să-l acorde României pentru politica sa de autonomie dusă în perioada războiului rece. Ştiu ca se mai vehiculează în anumite cercuri teza conform căreia opoziţia României, desigur în limitele posibilului, împotriva hegemoniei sovietice în Comecon şi în Pactul de la Varşovia nu ar fi fost reală. Aceste teze de care m-am lovit curent în cadrul cercetărilor mele de peste 40 de ani au fost contrazise şi invalidate de documentele şi studiile publicate după 1989. În plus, România a pornit ca cea mai săracă rudă din fostul bloc comunist. Era săracă, chiar dacă nu avea datorii la fel ca celelalte ţări comuniste care în 1989 erau în pragul falimentului de stat.

Faptul că a ieşit din comunism fără datorii nu i-a fost de mare folos României.

A.U.G.: Ar fi putut să fie altfel. Într-o analiză făcută în februarie 1989 de Bogomolov, consilierul lui Gorbaciov, se arăta că acest lucru era în avantajul României, creând precondiţiile pentru ca această ţară „a cărei populaţie s-a eliberat de valorile socialiste şi care tradiţional a fost educată în spiritul destinului comun cu lumea latină să se orienteze definitiv spre Vest". În aceste condiţii, susţine mai departe Bogomolov, sprijinul material şi financiar al Occidentului ar putea fi într-adevăr eficient într-o ţară care, spune el, posedă resurse economice şi naturale îndestulătoare. Din păcăte, sprijinul material şi financiar consistent al Occidentului a fost dirijat atunci către Polonia, Ungaria şi mai apoi spre cehoslovaci. De altfel, şi în privinţa susţinerii economice de către Occident  există interpretări diferite.

La ce vă referiţi?

Demoralizarea României (I)

Familia Ortodoxă :

• partea a II-a

De douăzeci de ani încoace, lumea românească a intrat parcă într-o fierbere, într-o oală sub presiune, la care ne-am deprins să rezistăm plecând de la gândul că schimbarea cere sacrificii – şi acum, încă puţin, mai este nevoie de ele. Dar tot amăgindu-ne (sau lăsându-ne amăgiţi!), am obosit de atâta aşteptare şi, oarecum, am deznădăjuit. Blazarea, nesiguranţa, suspiciunea, irascibilitatea şi multe alte stări de spirit prea puţin pozitive au devenit numitorul comun al ultimilor ani. Cei vârstnici, care nu s-au uitat pe sine în faţa micilor ecrane, observă că lumea nu mai este ca înainte, fără să poată da diagnosticul exact. Tinerii însă nu ştiu ce se întâmplă cu ei, căci altă lume nu au cunoscut. Sunt doar derutaţi şi confuzi, plictisiţi şi deprimaţi, în aşteptarea unei distracţii „şi mai mari”, şi, de ce nu, a Apocalipsei – „hai s-o vedem şi pe asta!” –, cel puţin din perspectiva propriei vieţi. Nu-i mai interesează nimic.

Ce se întâmplă, de fapt? E un semn al timpurilor moderne, pe care noi nu-l înţelegem? O devenire necesară în istoria universală? Sau avem de-a face cu un cancer social care a pus stăpânire pe lume? Răspunsul ni-l oferă, surpinzător, cărţile în care sunt prezentate ingineriile psihosociale prin care este condusă lumea modernă…

Ce sunt aceste aşa-zise inginerii sociale sau cum reuşesc aceste tehnici de manipulare psihosocială să transforme lumea în care trăim, contextul vieţii noastre cotidiane, putem afla din studiile de specialitate, care, în unele cazuri, sunt adunate în cărţi sau tratate precum cel al lui Iuri Bezmenov (1939-1993). Acestea însă nu sunt mediatizate deloc, căci mass-media este tocmai unul din mijloacele principale prin care se desfăşoară procesul transformării. Şi astfel lumea, oamenii sunt convinşi că necazurile lor sunt cauzate de simple coincidenţe nefaste, în timp ce, în realitate, ele nu sunt altceva decât efectul bine țintit al acestor tehnici de manipulare socială.

„Mi-e ruşine să spun că sunt român…”

Manifest Václav Klaus: "Democraţi din Europa, treziţi-vă !"

Prioritate de dreapta:

Aceşti "noi lideri" doar rostesc în mod deschis ceea ce elitele europene contemporane ascund în cuvinte mai puțin radicale pentru a nu-i îngrozi prea tare pe cetățenii din țările lor.

Democraţi din Europa, treziţi-vă !

Manifest inițiat de fostul președinte al Republicii Cehe, Václav Klaus

Mijloacele mass-media importante, atât din ​​țara noastră (Lidové noviny, 4 septembrie 2013) cât și din lume, au publicat declarația lui Daniel Cohn-Bendit, infamul anarhist și luptător pe baricadele din Paris din 1968, și a lui Felix Marquardt. Ei sunt co-fondatori ai mişcării Europeans Now [Europeni, Acum !], care are lozinca Tineri europeni: "Uniți-vă!"

Acest slogan este o reformulare deliberată a Manifestului Comunist al lui Marx și a apelului său, "Proletari din toate țările, uniți-vă !", și arată clar în aceeași direcție. Radicalii de stânga moderni, nu numai cei de genul roșu, dar în zilele noastre, de cele mai multe ori şi cei de verde, încearcă acum să reînvie ororile care au fost înfăptuite ca urmare a Manifestului și a apelului său, cu zecile de milioane de victime ale proiectului ingineriei sociale comuniste care, în final, după o lungă perioadă de timp (vai ! de mult prea mult timp !), s-a prăbușit în urmă cu aproape un sfert de secol - acești oameni încearcă să reînvie toate acestea prin intermediul Uniunii Europene.

Democrații din Europa nu trebuie să o neglijeze, ca pe ceva neimportant. Este un pas început către transformarea finală a acestei organizații, la început internațională, într-un suprastat european, conceput pentru a distruge statele europene istorice, împreună cu conceptul de democrație, care este indivizibil şi inseparabil asociat cu aceste state.

Să nu-i subestimăm pe acești oameni ! Daniel Cohn-Bendit este un membru proeminent al Parlamentului European şi reprezintă Partidul Verzilor. Acest politician radical franco-german, care mai este cunoscut şi sub numele de "Danny cel Roşu" ["Danny le Rouge"] îşi publică manifestul său în momentul în care Uniunea Europeană se confruntă cu cea mai gravă și cea mai profundă criză financiară, economică și politică de până în prezent, cauzată de un număr de factori, ultimul, dar nu în ultimul rând fiind procesul de integrare [europeană] în totalitate inadecvat și pripit. Multe țări, în special din partea de sud a continentului nostru, se confruntă cu cea mai profundă frustrare a cetățenilor lor, în timp ce șomajul este covârșitor, în special în rândul tinerilor, și tensiunea socială se acumulează. Liderii mișcării "Europeni, Acum" au decis că aceasta este ocazia ideală de a repeta reţeta veche a lui Marx pentru crearea unei noi asociații internaționale a partidelor de stânga, pentru adunarea elementelor non-democratice și pentru asaltul final. Ceea ce s-a schimbat este doar vocabularul, în timp ce esența rămâne aceeași.

Ei scriu: "A sosit vremea pentru o mișcare internațională, inter-gen și non-ideologică, care ar ridica integrarea europeană la noul nivel". Autorii săi califică "statul-națiune" drept "o structură învechită". Ei anunţă, de asemenea, în legătură cu viitoarele alegeri pentru Parlamentul European, "crearea unui partid", care ar trebui să fie - din nou ! - un partid de un tip cu totul "nou".
 

Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Un pamflet anti - Adrian Păunescu apărut prin anii '80 şi care circula xeroxat, fiind difuzat şi la Radio Europa Liberă, în lectura lui Neculai Constantin Munteanu. Unii îl atribuiau - probabil, după stil - lui Eugen Barbu, iar C.V. Tudor îi confirmă paternitatea pamfletului. Care începuse să circule după căderea în dizgraţie a lui Păunescu, adică după "incidentul de la Ploieşti" din 1985, când în urma unei "pene de curent" s-a creat (noaptea) o busculadă pe stadionul unde se desfăşura Cenaclul Flacăra, rezultând cinci morţi şi zeci de răniţi. Cenaclul este interzis în urma incidentului, iar Păunescu trimis "la munca de jos" (într-o redacţie a unei publicaţii culturale).

 
Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Năpăstiile la poporul român se zice ca sînt de la Dumnezeu. De ele nu poţi să scapi: cutremure, inundaţii, focuri, ciumă, holeră, brîncă, moartea-n vite, cîte şi mai cîte.

Unele dintre ele par mai rele decît războiul, pentru ca cel puţin in cazul acestuia există un orecare ceremonial: ultimatumuri, tratative, trădari, pe cînd în cazul seismelor, te culci treaz şi te scoli mort. Nimeni, în afara şobolanilor de apă şi a şerpilor nu are presentimnetul unor asemenea catastrofe. Cînd venea «aia urîtă», se băteau clopotele şi în porţile muribunzilor se atîrnau nişte cîrpe negre, apăreau butoaie cu oţet – ca să nu te spurci – mai exista şi metoda izolării, a lanţului pus la poartă şi a arnăuţilor care trăgeau cu puşcociul ca nimeni să nu se apropie de locul nesănătos. Cadavrele se ardeau – vaccinuri nu existau – dar te mai salva cîte unul care furase vreun cui de pe crucea lui Hristos şi pe care nu-l atingeau pojarurile şi scabia, nici buba neagră.

Noi, cei de azi, cu toate penicilinile, iată, nu ne putem feri de un flagel devenit coşmar, de balega asta mare de om care-ţi intră în casă cînd ţi-e lumea mai dragă: pe la opt sera, pe la nouă, pe la cinci pe la ora cucuvelelor; ai, n-ai chef de el, îţi pătrunde în dormitor, te persecută, urlă la tine, joacă geamparalele ca starostii de puşcării, beleşte ochii ăia mari ai lui şi te ameninţă : «Nu scapi de mine ! Mă doreşti, nu mă doreşti, eu tot dau năvală !»

La «Ora copiilor» sau la «Să învăţăm semnele de circulaţie», el nu lipseşte. Dacă te afli în vreun loc mai dosit şi ai uitat să îţi iei hîrtie higienică cu tine, n-avea grijă: în Programul de Radio, în Buletinul filatelic sau, şi mai rău, într-o revistă proprie, unde se fotografiază şi se autoslăveşte cu chitaroizii lui, cîntînd din zdrîng în faţa reflectoarelor, tot de el dai. Petreache Lupu din Maglavit a fost un dulce copil. În cenaclul său nasc fecioarele şi băieţii se despoaie, uitîndu-şi prezervativele printre scaune, bătrînii se vindecă de trînji instantaneu şi umblă ca milogul din Capernaum.

Unde am fost în ultimii 25 de ani?

Naţiunea:

O întrebare care mi-a stăruit mult timp în urechi şi în minte, întrebare pusă de un tânăr proaspăt absolvent de politehnică. Un tânăr ce-și caută cu ardoare un loc de muncă… acasă. Tânărul cu pricina, îmi aducea argumente zdrobitoare, pe care le ştiam deja, în favoarea găsiri unui job, în inginerie, aici la noi acasă, erau discuţii „pro” şi „contra” plecării sale în afară, când la un moment dat ne-a întrebat pe toţi cei de faţă, dacă ştim exact situaţia locurilor de muncă şi a recunoaşterii unor calităţi profesionale acum în România… Apoi, după câteva răspunsuri subiective date de interlocutori, am primit mai multe întrebări care, la drept vorbind, ne-au lăsat fără replică!

…„Voi nu ştiţi care este situaţia locurilor de muncă în ţară? Nu ştiţi că nu poţi lucra în profesia ta decât dacă te umileşti la maxim? Că nu-ţi este răsplătită muncă corespunzător? Nu ştiţi câţi absolvenţi devin şomeri? Nu ştiţi ce prăpastie este între preţuri şi salarii în România? …De ce s-a ajuns aici? Unde aţi fost în ultimii 25 de ani?”…

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (II)

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea I

Tricolorul :

Miercuri, 26 octombrie 2005, premierul britanic Tony Blair a venit în plenul Parlamentului European, în calitatea sa de preşedinte în funcţie al Consiliului European. Eurodeputaţii au ascultat, cu urechile ciulite, amplul discurs rostit de Blair în Hemiciclul de la Strasbourg, după care, incitaţi de cele expuse de el în legătură cu modul în care înţelege să combată provocările globalizării, i-au dat, care mai de care, replici acide.

Am remarcat luările de cuvînt curajoase ale italiencelor Monica Frassoni (Grupul Verzilor) şi Roberta Angelilli (Uniunea pentru Europa Naţiunilor) – aceasta din urmă declarînd că „în ceea ce priveşte modelul social european, preşedintele Blair a fost prea puţin convingător”. Nici Nigel Farage (liderul Grupului pentru Independenţă şi Democraţie) nu s-a lăsat mai prejos.

După ce a amintit, cu ironie aforistică, faptul că „Regele Henric al VIII-lea a fost, peste toate, primul englez euro-sceptic”, Farage a constatat următoarele: „Din 1497, Parlamentul Britanic a emis 25.000 de legi. De cînd aţi devenit dvs. (Tony Blair – nota V.H.) preşedintele Consiliului, au fost emise nu mai puţin de 2.500 de acte normative”.

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (I)

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea a II-a

Tricolorul :

România traversează perioada integrării în Uniunea Europeană. Ştim cu toţii aceasta. Şi mai ştim de unde am plecat, la data aderării, 1 ianuarie 2007: de la o societate românească nepregătită, din păcate, pentru aderare. Iar acum, după ce am intrat în UE, încercăm să peticim un sac găurit şi să dregem o ciorbă reîncălzită… Să revedem împreună, în cele ce urmează, principalele etape parcurse de România, în anii 1993-2006, în relaţia cu instituţiile europene.

La 1 februarie 1993, a fost semnat Acordul de Asociere a ţării noastre la Uniunea Europeană (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). În iunie 1995, România a prezentat cererea oficială de aderare la UE (asupra căreia Comisia Europeană a exprimat un punct de vedere abia în iulie 1997). În noiembrie 1998, tot dinspre Executivul european a venit şi primul Raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare. În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a decis deschiderea negocierilor cu ţara noastră (alături de alte 6 state candidate).

Procesul de negociere a aderării a fost lansat, în mod oficial, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale România-UE, din februarie 2000. În decembrie 2002, Consiliul European de la Copenhaga a exprimat sprijinul pentru obiectivul aderării României la Uniune în 2007, iar Consiliul European de la Salonic a manifestat, în iunie 2003, susţinerea pentru încheierea în 2004 a negocierilor de aderare a României. În decembrie 2003, Consiliul European de la Bruxelles a stabilit calendarul de aderare a României la Uniunea Europeană (reconfirmat, în iunie 2004, de Consiliul European de la Bruxelles): finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cît mai curînd posibil în 2005 şi aderarea efectivă la UE în ianuarie 2007.

Curiozităţi americane privind emigrarea lui Vladimir Tismăneanu

cotidianul.ro:
 
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de "un membru al staffului tehnic" al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a "emigrat" SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.

Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau "pierduţi" într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata "profesionist" şi considerată ca fiind bine-venită.

Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.

Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.

Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat "Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»", mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.

Realitatea din spatele interesului băncilor pentru agricultură

România liberă:

Bancherii nu contenesc să vorbească despre agricultură atunci când se referă la domeniile cu potențial. Ba chiar au lansat şi o groază de produse dedicate, pe care însă le accesează doar o mână de investitori consideraţi solvabili.

Agricultura va fi noul boom al economiei româneşti, întrucât ţara are un potenţial extraordinar în acest domeniu, a declarat Radu Graţian Gheţea, preşedintele CEC Bank, în cadrul unei conferinţe pe tema contribuţiei IMM-urilor la relansarea economică. „Un boom ca în anii 2005-2008 nu va mai fi în niciun caz, însă cred că un boom va veni din agricultură, întrucât potenţialul agricol al României este extraordinar, iar piaţa terenurilor se liberalizează. Mă refer la creşterea preţurilor terenurilor şi la unificarea parcelelor, care vor deveni prelucrate cu mijloace industriale“, a arătat Gheţea. El a amintit că, în acest moment, 40% din agricultura românească este una de subzistenţă.

În realitate…

Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”

ActiveNews :

28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”. Interviu exclusiv cu reputatul eminescolog Nae Georgescu 

Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator “Timpul”, este arestat şi apoi internat forţat într-o clinică de boli nervoase. Câţiva eminescologi s-au aplecat cu acribie, mai ales în ultimii ani, asupra misterelor acestei zile. Profesorul Nicolae Balint ne oferă, în exclusivitate, un interviu cu profesorul Nae Georgescu, autorul lucrărilor Boala şi moartea lui Eminescu si Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor, printre multe altele dedicate poetului şi jurnalistului nationalist Mihai Eminescu. În lucrarea din urmă, eminentul eminescolog tratează exact această zi de 28 iunie 1883, când prim-redactorul ziarului “Timpul” îşi publică ultimul editorial de presă dedicat, parca previzionar, condiţiei libertăţii presei şi a jurnalistului. 

Cartea lui Nae Georgescu “este o minutioasa  refacere a zilei de 28 iunie 1883 in biografia politica a poetului. Sunt aduse si comentate marturii din presa, din arhive, din scrisori, amintiri si comentarii despre poet, totul cu scopul de a afla cat a fost boala omeneasca si cat a fost interventie brutala, care a dus la indepartarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presa si din viata publica”, se afirmă în prezentarea lucrării.

“Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul TIMPUL, el dezvolta adevarate teorii sociale, economice si politice, toate  incomode si mai ales nepotrivite in contextul in care, prin alianta care se discuta la nivelul cel mai inalt european, tara noastra trebuia sa renunte la apararea romanilor din Transilvania, lasand definitiv soarta lor in mainile Imperiului Austro-Ungar. Pe de alta parte, Eminescu era un puternic agent de influenta a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut si respectat”, se mai arată în această prezentare.

Nicu Porsenna: "Regenerarea Neamului Românesc" (1937)

Capitolul I

Instituţiunile sociale şi factorul om

Starea societăţii româneşti

Rezultat al unei evoluţii milenare, in împrejurari istorice osebit de tragice - cum n-au fost hărăzite in Europa decât popoarelor din Peninsula Balcanică - civilizaţia românească a fost nevoită, prin a doua jumătate a secolului XX, să pornească viaţa socială de la început, clădind pe un nou Deşert.

Asuprirea asiatică şi regimul de devastare care a durat cinci veacuri, apoi epoca fanariotă şi în sfârşit partidele politice în epoca modernă, au zădărnicit nu numai dezvoltarea exterioară a civilizaţiei, ci au avut o dezastruoasă înrâurire asupra Sufletului Rasei, i-au modificat mentalitatea, Spiritul, caracterul, Morala, au prefăcut cu alte cuvinte, însăşi cauza faptelor omeneşti, determinarea lăuntrică.

Spre a se vedea cu ce stare sufletească a trebuit să intre poporul român în era civilizaţiei sale, vom cita câteva aprecieri făcute prin a III-a decadă a veacului XIX de cel dintâi boier român cu suflet european, de primul care a călătorit, a observat, a făcut paralela intre civilizaţia Europei şi a Patriei sale, a scris şi a povăţuit.

Este boierul muntean Dinicu Golescu de la care ne-a rămas interesanta "Însemnare a călătoriei mele în anii 1824, 1825, 1826". Reproducem câteva amănunte care dezvăluie spiritul dominant al epocii sale, singurul ce interesează în faza de devenire a unei societăţi.

Cel mai frecvent cuvânt pe care-l auzea la vremea aceea era "adu bani". Deşi ţăranii unguri lucrau 200 de zile pe an pentru stăpânire, iar ai noştrii numai 12, ţăranul ungur era civilizat şi prosper, pe când cel român zăcea în cea mai înfiorătoare mizerie. Pricina? "Adu bani". Regimul de jaf.

Funcţionarii noştri "ajung în puţini ani milionişti cu palaturi", deşi când au intrat în slujbă erau "trenţăroşi cu picioarele goale". La noi s-a aţâţat luxul şi scârboasa diplomatică. Şi conchide înţelept boierul:

Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene ?

Prioritate de dreapta :

 
Traducerea articolului "Que reste-t-il de la démocratie et de l'Etat de droit dans le régime de l'Union européenne ?" apărut la L'Observatoire de l'Europe.


În regimul nostru politic nu mai este clară nici o ierarhie a normelor, nici o separare reală a puterilor, nici o stabilitate instituțională, nici o reprezentare egală a cetățenilor, nici o responsabilitate politică reală, nici o inteligibilitate a puterii, nici o neutralitate constituțională. Acesta nu serveşte nici democrației, nici statului de drept, nici construcției europene, refuzând, sub pretextul că intențiile și promisiunile Europei sunt minunate, să facă acea necesară "analiză critică" la care ne invita Hannah Arendt, împotriva amenințării totalitare reprezentate de degenerarea democrațiilor în tehnocrații.

Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene ?

de Christophe Beaudouin, doctor în drept public

Vorbind de faţă cu Președintele Republicii la Palatul Elysée, cu ocazia primirii înalţilor functionari de stat, pe 8 ianuarie 2013, vicepreședintele Consiliului de Stat Jean-Marc Sauvé n-a folosit ocolişuri: "Matrice a Naţiunii, de care, de la monarhie la Republică, este în mod consubstanțial legat, Statul răspunde de patrimoniul ei, îi apără interesele și valorile, duce cu el speranțele sale. Dincolo de evenimentele din istoria noastră, cât de dureroase vor fi fost ele, Statul este şi garantul continuității vieții Națiunii, și expresia democratică a suveranității". Acestea fiind spuse, vicepreședintele celei mai înalte instanțe administrative şi-a exprimat îngrijorarea: "Dar Statul, ca şi administraţia care îl serveşte, este acum pus în discuţie de schimbări profunde: globalizarea; integrarea europeană; descentralizarea internă (...). Şi, deși acesta este îngrădit, reglementat, ocolit, expus la tot felul de imixtiuni, nevoia de Stat nu a fost niciodată mai mare."

Europa este de-acum, într-adevăr, contextul economic, politic, juridic și cultural în care trebuie să trăim. Așa se consideră că am decis prin reprezentanții noștri succesivi și printr-un referendum, în ultimii treizeci de ani. Am luat notă.

Acest nou cadru nu este născut din brutalitatea sângeroasă a unui război, a unei revoluții sau a unei lovituri de stat militare, ci din diverse tratate încheiate în mod liber și unanim de către state inițial democratice. Dar, această constatare poate oare înlătura necesitatea de a şti dacă, în această nouă entitate politică pe care au constituit-o, statele membre și-au păstrat într-adevăr calitățile distincte pe care le aveau la nivel național ? Desigur că nu.

Un FALS despre care nimeni nu prea vorbeşte

Membrii CAP erau - formal, juridic - proprietari pe terenul cu care au intrat "voluntar" în cooperativă, şi pe o cotă-parte din patrimoniul CAP-ului (conform Statutului Cooperativelor Agricole de Producţie şi Codului Civil al RPR/RSR). Chiar dacă cele trei elemente ale dreptului la proprietate (dreptul de utilizare, de uzufruct şi cel de dispoziţie) erau denaturate sau nepracticabile, iar despre succesiune la proprietatea intrată "la comun" nu putea fi vorba. Legea Fondului Funciar din 1991 modifică regimul proprietăţii funciare, fără despăgubiri în cazul membrilor CAP cărora li se restituie un teren mai mic decât cel cu care veniseră în cooperativă. Un alt abuz al aceleiaşi legi: celor care au vândut imobile pe vremea comunismului, ori celor demolaţi, nu li se dăduseră despăgubiri şi pe teren (care trecea gratuit în patrimoniul statului), terenul imobilului cumpărat fiind cedat prin lege cu titlu gratuit proprietarului actual (de la 1991), iar demolaţii fiind ignoraţi.

Naţiunea :
 
Abuzurile deliberate şi coordonate ale clasei politice 

Sub pretextul “înlăturării nedreptăţilor făcute de regimul comunist prin colectivizarea agriculturii” (încheiată în 1962), actualul regim politic a emis legislaţia pentru reconstituirea dreptului de asupra terenurilor agricole cu care ţăranii români s-au înscris în Cooperativele Agricole de Producţie (CAP) şi a terenurilor forestiere.
 
Emiterea acestei legislaţii nu avea aparent nici o logică, pentru următoarele motive:

La înscrierea în CAP regimul comunist nu a anulat actele de proprietate ale ţăranilor români, colectivizarea agriculturii respectând întocmai principiile legii cooperaţiei din 1929 a Guvernului Iuliu Maniu (lege întocmită după modelul cooperatist olandez şi danez) conform căreia ţăranii au rămas proprietari pe parcelele cu care s-au înscris în aceste cooperative, deci după desfiinţarea acestor forme asociative (CAP) ţăranul avea toate actele de proprietate cu care s-a înscris în CAP şi cu care era îndreptăţit să-şi preia direct aceste terenuri în baza dreptului constituţional, nemaitrebuind să-şi solicite reconstituirea acestui drept. În plus, mai există încă o evidenţă clară a acestor terenuri în Arhiva CAP;

Vot undeva la Palilula

DIGI 24 :

Vot undeva la Palilula: „Acuma să vedem care se alege. O rămâne Fonta, că e tânăr”

Undeva în Oltenia, mai exact la Palilula, ziua votului i-a trezit din amorţeală pe localnicii despre care se spune că n-au fost găsiți nici de nemți, în al Doilea Război Mondial. Oamenii au mers la vot dis-de dimineaţă, chiar dacă nu ştiau de ce sau pentru cine votează.

„Mă, spune ce e oropeanu'?”, îl întreabă o bătrână pe un sătean din Palilula.

„Uite ce e... Oropeanu este Uniunea Europeană, printre care dacă nu mă înşel este şi Marea Britanie băgată, Italia, Suedia”, răspunde cel întrebat.

Românii au votat !

Naţiunea:

Iată, am aflat rezultatele finale ale aşa numitei ”repetiţii generale” pentru alegerile prezidenţiale din toamnă. Au votat românii pentru europarlamentare, câţi au votat, şi au înroşit ţara. S-a terminat cu Bucureştiul şi Banatul anti-pesediste, s-a terminat cu Ardealul cândva mai liberal, acum totul este roşu socialist. Nouă ne place socialismul; ne place stânga. De ce-om fi făcut, care-au făcut, revoluţia aia acum 25 de ani? Nu-l mai suportam pe Ceauşescu? Păi ne-am îndrăgostit instantaneu de iliescu! Şi aşa am rămas până în ziua de azi! Ceauşescu măcar era, şi-n gândire şi-n comportament, socialist, dar ponta, dragnea, sîrbu, mazăre, oprişan, mitrea etc, etc?!

Pe aceşti ”socialişti” îi iubesc atât de mult cei două-trei milioane de români care, cu fiecare ocazie, se gătesc cu hainele lor cele mai bune şi se duc să voteze ”trandafirii”?! Ce o fi-n mintea noastră (iertată să-mi fie opinia, dar mă refer exclusiv la implicarea poporului în viaţa socială şi politică a ţării)?! Ce o fi-n mintea acelora care votează voluntar şi din convingere cu acest tip de om politic, cu aceşti spoliatori?! Ce o fi-n mintea acelora care votează pentru câţiva bănuţi cu aceiaşi prădători de ţară?! Precum, ce o fi-n mintea acelora care îşi strigă zilnic problemele sociale (sărăcia, inutilitatea etc) dar care nu se deplasează până la cabina de vot mergând pe ideea că ”şi cu votul meu şi fără el tot ei ies”?! Care ”ei”?! Nu înţeleg cine sunt aceşti ”ei”! Du-te tu la urne, române, şi separă-i pe aceşti ”ei” prin puterea pe care o ai şi pentru care mulţi înaintaşi de-ai tăi au murit ca tu să te bucuri de ea – libertatea de exprimare şi de vot!

Diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc

Doxologia :

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului.

Gherla, februarie 1963

Îndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală într-o celulă aglomerată unde se află o singură tinetă: diareea.

(Şi la Securitate: interdicţia de a merge la veceu în cursul interogatoriului, ceasuri multe de-a rîndul; anchetatorii, ei, lucrau cu schimbul.)

Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocura.

Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul batjocurei.

Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicînd înjositoare; un aer clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atît de suferinţe cît de belele, necazuri, complicate neajunsuri. În categoria întîi boalele vor fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trînji, furuncule, varice, colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. În loc de medicamente radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sîcîieli. Într-o parte: duşmănii şi violenţe. În cealaltă: perfidii, chemări în judecată, şantaj. Ura şi răcnetul durerii; dispreţul şi văicăreala extenuării.

Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc. Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează suferinţa. Sistemul fourierist al fluturării de la o muncă la alta ar duce şi în cazul durerilor la o alinare; 2) monotomia exasperează pînă şi cele mai bune intenţii, oboseşte compătimirea, iscă sila.

Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el izvorăsc ambele mari ape ale încercării: tragicul, derîderea.

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 199-200)

Nu-s defel dumirit în ce nobil scop Ar trebui să alfabetizez un pitecantrop

Să fiu, cică, bun şi-nţelegător, când mă confrunt
Cu vrun amărât de prostănac mărunt,
Să mă comport ca un venerabil cu verbul blajin
Şi cu netotul timid şi cu agresivul cretin,
Ca să dau liotei de rataţi poveţe şi sfaturi
Şcolind nişte rahaţi despre rahaturi,
Ba, pe-ndelete să-i şi explic
Te-miri-cărui lamentabil limbric.

Nu-s defel dumirit în ce nobil scop
Ar trebui să alfabetizez un pitecantrop,
Ori să destăinui cutărui gură-de-petice
Tainele şi arcanele îndeletnicirii poetice,
Dându-i certificat de magistru-n arte
Şi-asigurându-l pe-agramat că-i tobă de carte,
Că pute de talent gregar, ba că chiar
I s-au repartizat chemare şi har
Şi că, dimpreună cu el, poponarii, ţaţele, nenii
Au loc rezervat între genii,
Care-abia ce-aşteaptă şi ele
Să se-mbete cu damf de manele.

Ne-am pierdut minţile cu toţii ?
Calificăm în artă guşatii, tămâiem idioţii ?
Nu zgândăriţi, domnilor, tâmpiţii,
Că ignarii-s prolifici: stârpiţi-i !

Oricum, eu - neavând stofă de Pestalozzi * -
Numaidecât
Le şi dau peste rât.
  
*Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) pedagog elveţian, discipol al ilustrului scriitor şi filosof Jean-Jacques Rousseau (1712-1778).


(poezie de Romulus Vulpescu)

"Fără cultură subţire, subtilă, aticistă, venind de la humanişti de profesie, unde în paşte pe mă-sa vreţi să ajungem?"

Paul Everac, despre establişmentul cultural. Texte care revin în actualitate, de când cu decorarea "intelectualilor lui Băsescu".

Oamenii Măriei Sale

    O aschimodie lucind de importanţă a apărut de curând în două, trei rânduri pe micul ecran, proferând - cu dezinvoltura unui scrântit - stihuri abjecte şi aruncând priviri de nagâţ intoxicat, ca fascinat de propria sa turpitudine. Nu era, dacă am înţeles bine, un om prins cu arcanul pentru a fi dus legat la un adăpost sanatorial, ci era un emisar cultural român liber, care trăieşte şi ne ilustrează virtuţile la New York, în cadrul Casei noastre de Cultură. Era adică, printre altele, reprezentantul meu, bălos la gură, sifilizat la concepţie, şi care emitea profesional murdării urât-mirositoare în tigve americane, pentru a arăta cât de "înaintaţi" suntem.
   Cine dusese acolo această mostră de dizgraţie intelectuală altoită cu scârnă? Cine altul decât patronul său, care era dl. Patapievici şi care nu era la prima sa provocare, abia ieşit din manejul poney-ului pavoazat cu svastică. Acelaşi domn aruncase în nasul canadienilor un Eminescu mi se spune monstruos, după ce-l tăvălise pe poet şi prin bălăcăreala verbală, făcându-l de băcănie, ca pe unul ce astupă cultura, n-o mai îngăduie. Nici poporul care-l iscase pe Eminescu nu era tratat mai cu clemenţă, ci relegat în regn fecaloid de dl. Înaintestătător Cultural, şi el, într-un fel, reprezentantul meu, şi al Dumneavoastră.
   Dar pe dl. Patapievici cine îl pusese în pită? Dl. Preşedinte Băsescu, acest gentleman jucător care se joacă printre altele şi cu a noastră cultură românească la stilul smuls şi împins, încercând să-şi facă loc cu coatele pe unde n-a umblat niciodată. Acest dandy, acest arbiter elegantiarum, civilizat şi cultivat la vorbă şi gest, care a înţepenit manşa culturii pe dreapta, amorţind-o acolo, încât ne rotim cu vreo 4-5 sibariţi elitari în cerc şi de-acolo nu ne mai scoate nimeni, şi-a pus pecetea nobilă pe tot ce ne reprezintă şi a devenit volens-nolens patronul pionului care devarsă imondice la New York.

"Dumnezeul Libertăţii"

CredinţaOrtodoxă :
 

Dumnezeul Libertăţii s-a născut fără durere -

Dumnezeul Libertăţii s-a născut la Hollywood,

Cu efecte speciale, a făcut în timp avere,

Şi din rolul Libertăţii şi-a pictat un falus - nud -

El îl bagă, el îl scoate, în Iisus şi Dumnezeu

Hăituit de Dumnezeul Libertăţii de-a avea

Cât mai mulţi arginţi în bancă, burta plină, apogeul

De a fi buricul lumii, o băşică de fidea -

Dumnezeul libertăţii are rob acum petrolul,

Va avea apoi rob apa, apoi oamenii ca robi,

Cu minciunile mass-media îşi drapează, Boul, golul,

Şi împarte întuneric la atâţia ochi de orbi -

Dumnezeul Libertăţii are preoţi-libertate,

Care spun: luaţi de toate, liber e să vă vânaţi,

Fraţi pe frate, prunci pe mame, liber e să daţi din coate

Câini să fiţi la looseri Abeli, robi la carne şi cârnaţi -

Dumnezeul Libertăţii are pofte doar, şi toane,

În pelicule superbe marea nulă îşi drapează,

La maimuţele umane le întinde ca banane

Libertăţi, democraţie - privegheate de pulane -

Dumnezeul Libertăţii - cel mai înarmat din lume,

Dumnezeul Libertăţii - supermarket şi bazar,

Dumnezeul Libertăţii - cel mai mare lupanar,

Dumnezeul Libertăţii - Dumnezeul fără nume -

Are temple - parlamente, are Fiul - superstar -

Dumnezeul libertăţii - ce poţi tu să-mi iei, străine,

Carnea doar, dar închinarea, ruga mea, sunt în Iisus,

Ai apostoli superstaruri care vor să facă bine

Loruşi, totuşi, şi-au ca lege numai binele de sine,

Ce-a născut această gloată, ce-a voit acest Apus?

Laurii voiau să smulgă de pe crucea Ta, Lumina,

A spoielii libertate voia orice trubadur,

Dumnezeul libertăţii n-are nici păcat, nici vină,

Şi iubirea-i e-o durere, foarte crâncenă, de …ur !

Şi iubirea-i raţională e mai cruntă ca o crimă !

Iartă-l, Doamne, şi îl cheamă drept în faţa Ta să vină,

Să îl judeci pentru toata Libertatea lui de fur !

Dacă era mai bine in comunism, de ce vă plângeți, viermilor?

Reacţii.ro :

Pentru mine sondajul din noiembrie de la INSCOP Research este pur și simplu stupefiant – 44,6 % dintre cei întrebați consideră că regimul comunism a fost un lucru bun pentru România iar 77,7% că înainte se trăia la fel sau mai bine. 77,7 la sută…

Departe de mine să fiu în stare de șoc din cauza procentelor sau a seninătății cu care o mare parte din poporul ăsta declară unul dintre cele mai negre și blestemate sisteme politice ale lumii moderne drept bun.

La urma urmei cum să se gândească nea Dorel, adus de pe brazdă și făcut orășean respectabil de către comuniști sau madame Florica, vânzătoarea la care toți doctorii îi dădeau sărutmâna pentru o pungă de cafea sau Marian, turnătorul din scara blocului, la câți oameni și familii a nenorocit comunismul, la cum a ras de pe fața pământului orice coloană vertebrală avea poporul ăsta înainte și la cum a exterminat și cea mai mică urmă de elitism real și scară a valorilor aveam ca națiune?

Nu e nimic surprinzător aici la fel cum nu e nimic surprinzător în voturile pentru ulei sau pentru două sutici de săniuță în barul satului. Însă e ceva care mă deranjează profund și mă enervează până la perplexitate.

Cum de îi văd pe aceeași oameni plângându-se, revoltându-se și arătând o dezamăgire spumoasă când li se răpește orice fărâmă de confort capitalist și democratic?

1. Să le întrerupă o pană de curent telenovela sau capatosu de seară sa vezi cum sar plini de furie urlând spre ceruri cum se poate întâmpla așa ceva suntem în epoca de piatră?

În comunism aproape peste tot se lua zilnic curentul, inclusiv iarna. De ce vă plângeți?

Falsificarea folclorului

Convorbiri literare : 

Existenta folclorului a convenit, în general, ideologilor partidului comunist. O creatie literarã popularã, cu autori neidentificabili, poate fi opusã propagandistic creatiei literare culte, care prin intelectualism si individualism îi alarmeazã (si îi si complexeazã) pe adeptii marxism-leninismului.
Asa se explicã situatia aparent privilegiatã a folclorului, care încã din primii ani de dupã 1947 a fost difuzat în rîndurile maselor populare prin intermediul culegerilor si al manualelor scolare, al revistelor si emisiunilor radiofonice. În 1949, la Editura de Stat, apar brosurile Ghicitori si Strigãturi la horã, în 1953 si, respectiv, 1956, Institutul de Istorie Literarã si Folclor al Academiei R.P.R., al cãrui director era G. Cãlinescu, publicã o cuprinzãtoare Antologie de literaturã popularã în douã volume, însumînd peste 1150 de pagini, în 1953, se tipãreste, sub egida ESPLA, o „culegere de texte si melodii” cu titlul Din folclorul nostru¸ prefatatã de Mihai Beniuc,  în populara colectie „Biblioteca pentru toti”, tot în 1953, în altã colectie de mare tiraj, „Biblioteca scolarului” a Editurii Tineretului, apare volumul Poezii populare.
Scriitorii aserviti partidului, nu numai Mihai Beniuc, ci si Marcel Breslasu, Cicerone Theodorescu si multi altii, sînt mobilizati sã scrie prefete la volumele de folclor – de ordinul zecilor – care mai apar în continuare în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În timpul lui Nicolae Ceausescu, în mod special dupã tentativa sa de „revolutie culturalã” din 1971, folclorul va intra în malaxorul urias al Festivalului National „Cîntarea României”, care va avea ca principal scop nu culturalizarea maselor, cum s-a pretins, ci deposedarea creatiei culte de prestigiu artistic si autoritate moralã, amestecarea ei pînã la indistinctie cu creatia naivã si cu pseudocreatia unor activisti culturali. Folclorul propriu-zis este folosit ca munitie pentru tragerea salvelor de nationalism-comunist la fiecare ocazie festivã.

Limbajul conspirativ (Securitate)

Legendare - oferirea unei acoperiri plauzibile unui informator sau ofiţer al Securităţii infiltrat într-un grup sau instituţie care se afla sub atenţia serviciilor secrete.

Persona :

Securitatea folosea un limbaj tehnic specific, de a cărui înţelegere depinde interpretarea corectă a documentelor din arhivele Securităţii. Redăm mai jos definiţii succinte ale principalilor termeni întâlniţi în aceste documente. Suntem îndatoraţi doamnei Carmen Chivu-Duţă, domnului Mihai Albu şi prietenului Dorin Dobrincu, ca şi CNSAS-ului pentru informaţiile cuprinse pe această pagină.

Abandonare - renunţarea, din diverse pricini (ineficienţă. deconspirare etc.), la serviciile unui informator, scoaterea acestuia in reţeaua informativă şi închiderea dosarului său de informator.

Acoperire - mascarea prin diverse mijloace a unei activităţi de obţinere de informaţii, îndeosebi prin intermediul unui agent.

Agent – denumire generică a persoanei care colabora cu Securitatea, indiferent de calitatea acesteia (informator, colaborator, rezident, persoană de sprijin, gazdă/casă de întâlniri).

Angajament - document prin care o persoană recrutată de Securitate se angaja sub semnătură şi cu condiţia confidenţialităţii absolute, să ofere informaţii serviciilor secrete comuniste, sub acoperirea unui nume conspirativ, persoana devenea astfel parte a reţelei informative a Securităţii.

Atenţionare - măsură, neînregistrată în evidenţele Securităţii, menită să influenţeze o persoană aflată în atenţie acesteia în a-şi schimba atitudini, implicări sau comportamente considerate ca neconforme cu legile regimului sau cu ideologia comunistă.

ATS – Ascultare Tehnică Specială

Pentru ei ”proiectul România” e prea mic. Lor daţi-le ”Proiectul” şi vor ţine în degetul mic Universul!

Ziarul Financiar :

De dimineaţă până seara, de ani şi ani, ei tot caută. Sub plapuma de scoarţă de dosare şi coperţi de CD-uri expirate, ei caută. Au fost într-o vreme seducători şi au convins şi pe alţii că, fără căutarea lor, în faţă se aşterne pustiul, iar în spate potopul. De la tribune publice roase de coatele căutărilor lor sau corodate de saliva lor, ei azvârle braţele spre cer şi invocă precum străjerii dimineaţa, “Proiectul”.
 
Pentru ei nu este de-ajuns un proiect micuţ – cum ar fi acela că, în acest colţ ostenit de lume, oamenii nu doar să nu mai pară, ci chiar să nu mai fie atât de încruntaţi şi îngrijoraţi de ce o să fie mâine. Un proiect doar un pic mai măricel decât cel micuţ de dinainte, cum ar fi creşterea cu o idee a bunăstării oamenilor în urma deciziilor de bun simţ care pot fi luate la nivel de politici publice, nu este o încercare pe măsura virtuţilor lor, astfel încât acesta să primească termene măcar aproximative de realizare, cum ar primi “Marele Proiect”.

Zarea este oarbă, iar aşteptarea asta îi seacă. Dacă Dumnezeu şi-ar mai întoarce o dată faţa către ei să le descopere Marele Proiect atunci, da!, s-ar dedica lui cu ardoarea cu care Noe s-a înhămat la munca batjocorită de semeni a construcţiei corăbiei mântuirii sau cu credinţa blestemată de îndoială cu care preoţii vechimilor ardeau în altare sângele şi carnea jertfelor de tot.

Aşa? Ce haz are dacă nimeni nu observă cum se bat ei pentru neam?

Aici este una dintre explicaţiile pentru care programul pentru care îşi angajează astăzi răspunderea în Parlament este minimalizat în fel şi chip. Nu e ”program de guvernare”, nu e un program de ceva mai de Doamne-ajută!, e pur şi simplu ”program” – o chestie mică, pentru o ”acţiune” mică (posibil ”program de acţiune”), în fine ceva banal.
 
Plictiseli şi obsesii din astea cu reducerea taxelor, cu creşterea de salarii, cu soarta românilor plecaţi, cu familii destrămate, cu spitale mizerabile, cu şcoli dărăpănate, cu români, ţigani sau unguri chinuiţi deopotrivă de traiul lor – acestea nu sunt probleme ce merită termene precise de rezolvare. Vor vedea ei ce-o fi, ”dacă va fi spaţiu fiscal!”
Proiectul, în schimb Proiectul, da! Aderarea la euro? Oooo! Ar putea fi ea Proiectul “atât de major” precum aderarea la NATO, la UE? Atunci un altul, ceva acolo măreţ, nu nimicuri precum traiul zilnic, nu gândacii din Spitalul Municipal Constanţa. Catedrale nu bisericuţe!
 
”Jalnic ard de vii chinuiţi ca Nessus,/Ori ca Hercule înveninat de haina-i;/Focul lor a-l stinge nu pot/Cu toate apele mării!”
 
Pentru ei ”proiectul România” nu există sau e prea mic. Lor, daţi-le ”PROIECTUL” şi vor ţine în degetul mic Universul!