Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Un pamflet anti - Adrian Păunescu apărut prin anii '80 şi care circula xeroxat, fiind difuzat şi la Radio Europa Liberă, în lectura lui Neculai Constantin Munteanu. Unii îl atribuiau - probabil, după stil - lui Eugen Barbu, iar C.V. Tudor îi confirmă paternitatea pamfletului. Care începuse să circule după căderea în dizgraţie a lui Păunescu, adică după "incidentul de la Ploieşti" din 1985, când în urma unei "pene de curent" s-a creat (noaptea) o busculadă pe stadionul unde se desfăşura Cenaclul Flacăra, rezultând cinci morţi şi zeci de răniţi. Cenaclul este interzis în urma incidentului, iar Păunescu trimis "la munca de jos" (într-o redacţie a unei publicaţii culturale).

 
Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Năpăstiile la poporul român se zice ca sînt de la Dumnezeu. De ele nu poţi să scapi: cutremure, inundaţii, focuri, ciumă, holeră, brîncă, moartea-n vite, cîte şi mai cîte.

Unele dintre ele par mai rele decît războiul, pentru ca cel puţin in cazul acestuia există un orecare ceremonial: ultimatumuri, tratative, trădari, pe cînd în cazul seismelor, te culci treaz şi te scoli mort. Nimeni, în afara şobolanilor de apă şi a şerpilor nu are presentimnetul unor asemenea catastrofe. Cînd venea «aia urîtă», se băteau clopotele şi în porţile muribunzilor se atîrnau nişte cîrpe negre, apăreau butoaie cu oţet – ca să nu te spurci – mai exista şi metoda izolării, a lanţului pus la poartă şi a arnăuţilor care trăgeau cu puşcociul ca nimeni să nu se apropie de locul nesănătos. Cadavrele se ardeau – vaccinuri nu existau – dar te mai salva cîte unul care furase vreun cui de pe crucea lui Hristos şi pe care nu-l atingeau pojarurile şi scabia, nici buba neagră.

Noi, cei de azi, cu toate penicilinile, iată, nu ne putem feri de un flagel devenit coşmar, de balega asta mare de om care-ţi intră în casă cînd ţi-e lumea mai dragă: pe la opt sera, pe la nouă, pe la cinci pe la ora cucuvelelor; ai, n-ai chef de el, îţi pătrunde în dormitor, te persecută, urlă la tine, joacă geamparalele ca starostii de puşcării, beleşte ochii ăia mari ai lui şi te ameninţă : «Nu scapi de mine ! Mă doreşti, nu mă doreşti, eu tot dau năvală !»

La «Ora copiilor» sau la «Să învăţăm semnele de circulaţie», el nu lipseşte. Dacă te afli în vreun loc mai dosit şi ai uitat să îţi iei hîrtie higienică cu tine, n-avea grijă: în Programul de Radio, în Buletinul filatelic sau, şi mai rău, într-o revistă proprie, unde se fotografiază şi se autoslăveşte cu chitaroizii lui, cîntînd din zdrîng în faţa reflectoarelor, tot de el dai. Petreache Lupu din Maglavit a fost un dulce copil. În cenaclul său nasc fecioarele şi băieţii se despoaie, uitîndu-şi prezervativele printre scaune, bătrînii se vindecă de trînji instantaneu şi umblă ca milogul din Capernaum.

Unde am fost în ultimii 25 de ani?

Naţiunea:

O întrebare care mi-a stăruit mult timp în urechi şi în minte, întrebare pusă de un tânăr proaspăt absolvent de politehnică. Un tânăr ce-și caută cu ardoare un loc de muncă… acasă. Tânărul cu pricina, îmi aducea argumente zdrobitoare, pe care le ştiam deja, în favoarea găsiri unui job, în inginerie, aici la noi acasă, erau discuţii „pro” şi „contra” plecării sale în afară, când la un moment dat ne-a întrebat pe toţi cei de faţă, dacă ştim exact situaţia locurilor de muncă şi a recunoaşterii unor calităţi profesionale acum în România… Apoi, după câteva răspunsuri subiective date de interlocutori, am primit mai multe întrebări care, la drept vorbind, ne-au lăsat fără replică!

…„Voi nu ştiţi care este situaţia locurilor de muncă în ţară? Nu ştiţi că nu poţi lucra în profesia ta decât dacă te umileşti la maxim? Că nu-ţi este răsplătită muncă corespunzător? Nu ştiţi câţi absolvenţi devin şomeri? Nu ştiţi ce prăpastie este între preţuri şi salarii în România? …De ce s-a ajuns aici? Unde aţi fost în ultimii 25 de ani?”…

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (II)

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea I

Tricolorul :

Miercuri, 26 octombrie 2005, premierul britanic Tony Blair a venit în plenul Parlamentului European, în calitatea sa de preşedinte în funcţie al Consiliului European. Eurodeputaţii au ascultat, cu urechile ciulite, amplul discurs rostit de Blair în Hemiciclul de la Strasbourg, după care, incitaţi de cele expuse de el în legătură cu modul în care înţelege să combată provocările globalizării, i-au dat, care mai de care, replici acide.

Am remarcat luările de cuvînt curajoase ale italiencelor Monica Frassoni (Grupul Verzilor) şi Roberta Angelilli (Uniunea pentru Europa Naţiunilor) – aceasta din urmă declarînd că „în ceea ce priveşte modelul social european, preşedintele Blair a fost prea puţin convingător”. Nici Nigel Farage (liderul Grupului pentru Independenţă şi Democraţie) nu s-a lăsat mai prejos.

După ce a amintit, cu ironie aforistică, faptul că „Regele Henric al VIII-lea a fost, peste toate, primul englez euro-sceptic”, Farage a constatat următoarele: „Din 1497, Parlamentul Britanic a emis 25.000 de legi. De cînd aţi devenit dvs. (Tony Blair – nota V.H.) preşedintele Consiliului, au fost emise nu mai puţin de 2.500 de acte normative”.

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (I)

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea a II-a

Tricolorul :

România traversează perioada integrării în Uniunea Europeană. Ştim cu toţii aceasta. Şi mai ştim de unde am plecat, la data aderării, 1 ianuarie 2007: de la o societate românească nepregătită, din păcate, pentru aderare. Iar acum, după ce am intrat în UE, încercăm să peticim un sac găurit şi să dregem o ciorbă reîncălzită… Să revedem împreună, în cele ce urmează, principalele etape parcurse de România, în anii 1993-2006, în relaţia cu instituţiile europene.

La 1 februarie 1993, a fost semnat Acordul de Asociere a ţării noastre la Uniunea Europeană (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). În iunie 1995, România a prezentat cererea oficială de aderare la UE (asupra căreia Comisia Europeană a exprimat un punct de vedere abia în iulie 1997). În noiembrie 1998, tot dinspre Executivul european a venit şi primul Raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare. În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a decis deschiderea negocierilor cu ţara noastră (alături de alte 6 state candidate).

Procesul de negociere a aderării a fost lansat, în mod oficial, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale România-UE, din februarie 2000. În decembrie 2002, Consiliul European de la Copenhaga a exprimat sprijinul pentru obiectivul aderării României la Uniune în 2007, iar Consiliul European de la Salonic a manifestat, în iunie 2003, susţinerea pentru încheierea în 2004 a negocierilor de aderare a României. În decembrie 2003, Consiliul European de la Bruxelles a stabilit calendarul de aderare a României la Uniunea Europeană (reconfirmat, în iunie 2004, de Consiliul European de la Bruxelles): finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cît mai curînd posibil în 2005 şi aderarea efectivă la UE în ianuarie 2007.

Curiozităţi americane privind emigrarea lui Vladimir Tismăneanu

cotidianul.ro:
 
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de "un membru al staffului tehnic" al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a "emigrat" SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.

Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau "pierduţi" într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata "profesionist" şi considerată ca fiind bine-venită.

Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.

Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.

Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat "Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»", mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.

Realitatea din spatele interesului băncilor pentru agricultură

România liberă:

Bancherii nu contenesc să vorbească despre agricultură atunci când se referă la domeniile cu potențial. Ba chiar au lansat şi o groază de produse dedicate, pe care însă le accesează doar o mână de investitori consideraţi solvabili.

Agricultura va fi noul boom al economiei româneşti, întrucât ţara are un potenţial extraordinar în acest domeniu, a declarat Radu Graţian Gheţea, preşedintele CEC Bank, în cadrul unei conferinţe pe tema contribuţiei IMM-urilor la relansarea economică. „Un boom ca în anii 2005-2008 nu va mai fi în niciun caz, însă cred că un boom va veni din agricultură, întrucât potenţialul agricol al României este extraordinar, iar piaţa terenurilor se liberalizează. Mă refer la creşterea preţurilor terenurilor şi la unificarea parcelelor, care vor deveni prelucrate cu mijloace industriale“, a arătat Gheţea. El a amintit că, în acest moment, 40% din agricultura românească este una de subzistenţă.

În realitate…

Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”

ActiveNews :

28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”. Interviu exclusiv cu reputatul eminescolog Nae Georgescu 

Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator “Timpul”, este arestat şi apoi internat forţat într-o clinică de boli nervoase. Câţiva eminescologi s-au aplecat cu acribie, mai ales în ultimii ani, asupra misterelor acestei zile. Profesorul Nicolae Balint ne oferă, în exclusivitate, un interviu cu profesorul Nae Georgescu, autorul lucrărilor Boala şi moartea lui Eminescu si Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor, printre multe altele dedicate poetului şi jurnalistului nationalist Mihai Eminescu. În lucrarea din urmă, eminentul eminescolog tratează exact această zi de 28 iunie 1883, când prim-redactorul ziarului “Timpul” îşi publică ultimul editorial de presă dedicat, parca previzionar, condiţiei libertăţii presei şi a jurnalistului. 

Cartea lui Nae Georgescu “este o minutioasa  refacere a zilei de 28 iunie 1883 in biografia politica a poetului. Sunt aduse si comentate marturii din presa, din arhive, din scrisori, amintiri si comentarii despre poet, totul cu scopul de a afla cat a fost boala omeneasca si cat a fost interventie brutala, care a dus la indepartarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presa si din viata publica”, se afirmă în prezentarea lucrării.

“Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul TIMPUL, el dezvolta adevarate teorii sociale, economice si politice, toate  incomode si mai ales nepotrivite in contextul in care, prin alianta care se discuta la nivelul cel mai inalt european, tara noastra trebuia sa renunte la apararea romanilor din Transilvania, lasand definitiv soarta lor in mainile Imperiului Austro-Ungar. Pe de alta parte, Eminescu era un puternic agent de influenta a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut si respectat”, se mai arată în această prezentare.

Nicu Porsenna: "Regenerarea Neamului Românesc" (1937)

Capitolul I

Instituţiunile sociale şi factorul om

Starea societăţii româneşti

Rezultat al unei evoluţii milenare, in împrejurari istorice osebit de tragice - cum n-au fost hărăzite in Europa decât popoarelor din Peninsula Balcanică - civilizaţia românească a fost nevoită, prin a doua jumătate a secolului XX, să pornească viaţa socială de la început, clădind pe un nou Deşert.

Asuprirea asiatică şi regimul de devastare care a durat cinci veacuri, apoi epoca fanariotă şi în sfârşit partidele politice în epoca modernă, au zădărnicit nu numai dezvoltarea exterioară a civilizaţiei, ci au avut o dezastruoasă înrâurire asupra Sufletului Rasei, i-au modificat mentalitatea, Spiritul, caracterul, Morala, au prefăcut cu alte cuvinte, însăşi cauza faptelor omeneşti, determinarea lăuntrică.

Spre a se vedea cu ce stare sufletească a trebuit să intre poporul român în era civilizaţiei sale, vom cita câteva aprecieri făcute prin a III-a decadă a veacului XIX de cel dintâi boier român cu suflet european, de primul care a călătorit, a observat, a făcut paralela intre civilizaţia Europei şi a Patriei sale, a scris şi a povăţuit.

Este boierul muntean Dinicu Golescu de la care ne-a rămas interesanta "Însemnare a călătoriei mele în anii 1824, 1825, 1826". Reproducem câteva amănunte care dezvăluie spiritul dominant al epocii sale, singurul ce interesează în faza de devenire a unei societăţi.

Cel mai frecvent cuvânt pe care-l auzea la vremea aceea era "adu bani". Deşi ţăranii unguri lucrau 200 de zile pe an pentru stăpânire, iar ai noştrii numai 12, ţăranul ungur era civilizat şi prosper, pe când cel român zăcea în cea mai înfiorătoare mizerie. Pricina? "Adu bani". Regimul de jaf.

Funcţionarii noştri "ajung în puţini ani milionişti cu palaturi", deşi când au intrat în slujbă erau "trenţăroşi cu picioarele goale". La noi s-a aţâţat luxul şi scârboasa diplomatică. Şi conchide înţelept boierul:

Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene ?

Prioritate de dreapta :

 
Traducerea articolului "Que reste-t-il de la démocratie et de l'Etat de droit dans le régime de l'Union européenne ?" apărut la L'Observatoire de l'Europe.


În regimul nostru politic nu mai este clară nici o ierarhie a normelor, nici o separare reală a puterilor, nici o stabilitate instituțională, nici o reprezentare egală a cetățenilor, nici o responsabilitate politică reală, nici o inteligibilitate a puterii, nici o neutralitate constituțională. Acesta nu serveşte nici democrației, nici statului de drept, nici construcției europene, refuzând, sub pretextul că intențiile și promisiunile Europei sunt minunate, să facă acea necesară "analiză critică" la care ne invita Hannah Arendt, împotriva amenințării totalitare reprezentate de degenerarea democrațiilor în tehnocrații.

Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene ?

de Christophe Beaudouin, doctor în drept public

Vorbind de faţă cu Președintele Republicii la Palatul Elysée, cu ocazia primirii înalţilor functionari de stat, pe 8 ianuarie 2013, vicepreședintele Consiliului de Stat Jean-Marc Sauvé n-a folosit ocolişuri: "Matrice a Naţiunii, de care, de la monarhie la Republică, este în mod consubstanțial legat, Statul răspunde de patrimoniul ei, îi apără interesele și valorile, duce cu el speranțele sale. Dincolo de evenimentele din istoria noastră, cât de dureroase vor fi fost ele, Statul este şi garantul continuității vieții Națiunii, și expresia democratică a suveranității". Acestea fiind spuse, vicepreședintele celei mai înalte instanțe administrative şi-a exprimat îngrijorarea: "Dar Statul, ca şi administraţia care îl serveşte, este acum pus în discuţie de schimbări profunde: globalizarea; integrarea europeană; descentralizarea internă (...). Şi, deși acesta este îngrădit, reglementat, ocolit, expus la tot felul de imixtiuni, nevoia de Stat nu a fost niciodată mai mare."

Europa este de-acum, într-adevăr, contextul economic, politic, juridic și cultural în care trebuie să trăim. Așa se consideră că am decis prin reprezentanții noștri succesivi și printr-un referendum, în ultimii treizeci de ani. Am luat notă.

Acest nou cadru nu este născut din brutalitatea sângeroasă a unui război, a unei revoluții sau a unei lovituri de stat militare, ci din diverse tratate încheiate în mod liber și unanim de către state inițial democratice. Dar, această constatare poate oare înlătura necesitatea de a şti dacă, în această nouă entitate politică pe care au constituit-o, statele membre și-au păstrat într-adevăr calitățile distincte pe care le aveau la nivel național ? Desigur că nu.

Un FALS despre care nimeni nu prea vorbeşte

Membrii CAP erau - formal, juridic - proprietari pe terenul cu care au intrat "voluntar" în cooperativă, şi pe o cotă-parte din patrimoniul CAP-ului (conform Statutului Cooperativelor Agricole de Producţie şi Codului Civil al RPR/RSR). Chiar dacă cele trei elemente ale dreptului la proprietate (dreptul de utilizare, de uzufruct şi cel de dispoziţie) erau denaturate sau nepracticabile, iar despre succesiune la proprietatea intrată "la comun" nu putea fi vorba. Legea Fondului Funciar din 1991 modifică regimul proprietăţii funciare, fără despăgubiri în cazul membrilor CAP cărora li se restituie un teren mai mic decât cel cu care veniseră în cooperativă. Un alt abuz al aceleiaşi legi: celor care au vândut imobile pe vremea comunismului, ori celor demolaţi, nu li se dăduseră despăgubiri şi pe teren (care trecea gratuit în patrimoniul statului), terenul imobilului cumpărat fiind cedat prin lege cu titlu gratuit proprietarului actual (de la 1991), iar demolaţii fiind ignoraţi.

Naţiunea :
 
Abuzurile deliberate şi coordonate ale clasei politice 

Sub pretextul “înlăturării nedreptăţilor făcute de regimul comunist prin colectivizarea agriculturii” (încheiată în 1962), actualul regim politic a emis legislaţia pentru reconstituirea dreptului de asupra terenurilor agricole cu care ţăranii români s-au înscris în Cooperativele Agricole de Producţie (CAP) şi a terenurilor forestiere.
 
Emiterea acestei legislaţii nu avea aparent nici o logică, pentru următoarele motive:

La înscrierea în CAP regimul comunist nu a anulat actele de proprietate ale ţăranilor români, colectivizarea agriculturii respectând întocmai principiile legii cooperaţiei din 1929 a Guvernului Iuliu Maniu (lege întocmită după modelul cooperatist olandez şi danez) conform căreia ţăranii au rămas proprietari pe parcelele cu care s-au înscris în aceste cooperative, deci după desfiinţarea acestor forme asociative (CAP) ţăranul avea toate actele de proprietate cu care s-a înscris în CAP şi cu care era îndreptăţit să-şi preia direct aceste terenuri în baza dreptului constituţional, nemaitrebuind să-şi solicite reconstituirea acestui drept. În plus, mai există încă o evidenţă clară a acestor terenuri în Arhiva CAP;

Vot undeva la Palilula

DIGI 24 :

Vot undeva la Palilula: „Acuma să vedem care se alege. O rămâne Fonta, că e tânăr”

Undeva în Oltenia, mai exact la Palilula, ziua votului i-a trezit din amorţeală pe localnicii despre care se spune că n-au fost găsiți nici de nemți, în al Doilea Război Mondial. Oamenii au mers la vot dis-de dimineaţă, chiar dacă nu ştiau de ce sau pentru cine votează.

„Mă, spune ce e oropeanu'?”, îl întreabă o bătrână pe un sătean din Palilula.

„Uite ce e... Oropeanu este Uniunea Europeană, printre care dacă nu mă înşel este şi Marea Britanie băgată, Italia, Suedia”, răspunde cel întrebat.

Românii au votat !

Naţiunea:

Iată, am aflat rezultatele finale ale aşa numitei ”repetiţii generale” pentru alegerile prezidenţiale din toamnă. Au votat românii pentru europarlamentare, câţi au votat, şi au înroşit ţara. S-a terminat cu Bucureştiul şi Banatul anti-pesediste, s-a terminat cu Ardealul cândva mai liberal, acum totul este roşu socialist. Nouă ne place socialismul; ne place stânga. De ce-om fi făcut, care-au făcut, revoluţia aia acum 25 de ani? Nu-l mai suportam pe Ceauşescu? Păi ne-am îndrăgostit instantaneu de iliescu! Şi aşa am rămas până în ziua de azi! Ceauşescu măcar era, şi-n gândire şi-n comportament, socialist, dar ponta, dragnea, sîrbu, mazăre, oprişan, mitrea etc, etc?!

Pe aceşti ”socialişti” îi iubesc atât de mult cei două-trei milioane de români care, cu fiecare ocazie, se gătesc cu hainele lor cele mai bune şi se duc să voteze ”trandafirii”?! Ce o fi-n mintea noastră (iertată să-mi fie opinia, dar mă refer exclusiv la implicarea poporului în viaţa socială şi politică a ţării)?! Ce o fi-n mintea acelora care votează voluntar şi din convingere cu acest tip de om politic, cu aceşti spoliatori?! Ce o fi-n mintea acelora care votează pentru câţiva bănuţi cu aceiaşi prădători de ţară?! Precum, ce o fi-n mintea acelora care îşi strigă zilnic problemele sociale (sărăcia, inutilitatea etc) dar care nu se deplasează până la cabina de vot mergând pe ideea că ”şi cu votul meu şi fără el tot ei ies”?! Care ”ei”?! Nu înţeleg cine sunt aceşti ”ei”! Du-te tu la urne, române, şi separă-i pe aceşti ”ei” prin puterea pe care o ai şi pentru care mulţi înaintaşi de-ai tăi au murit ca tu să te bucuri de ea – libertatea de exprimare şi de vot!

Diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc

Doxologia :

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului.

Gherla, februarie 1963

Îndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală într-o celulă aglomerată unde se află o singură tinetă: diareea.

(Şi la Securitate: interdicţia de a merge la veceu în cursul interogatoriului, ceasuri multe de-a rîndul; anchetatorii, ei, lucrau cu schimbul.)

Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocura.

Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul batjocurei.

Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicînd înjositoare; un aer clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atît de suferinţe cît de belele, necazuri, complicate neajunsuri. În categoria întîi boalele vor fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trînji, furuncule, varice, colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. În loc de medicamente radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sîcîieli. Într-o parte: duşmănii şi violenţe. În cealaltă: perfidii, chemări în judecată, şantaj. Ura şi răcnetul durerii; dispreţul şi văicăreala extenuării.

Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc. Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează suferinţa. Sistemul fourierist al fluturării de la o muncă la alta ar duce şi în cazul durerilor la o alinare; 2) monotomia exasperează pînă şi cele mai bune intenţii, oboseşte compătimirea, iscă sila.

Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el izvorăsc ambele mari ape ale încercării: tragicul, derîderea.

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 199-200)

Nu-s defel dumirit în ce nobil scop Ar trebui să alfabetizez un pitecantrop

Să fiu, cică, bun şi-nţelegător, când mă confrunt
Cu vrun amărât de prostănac mărunt,
Să mă comport ca un venerabil cu verbul blajin
Şi cu netotul timid şi cu agresivul cretin,
Ca să dau liotei de rataţi poveţe şi sfaturi
Şcolind nişte rahaţi despre rahaturi,
Ba, pe-ndelete să-i şi explic
Te-miri-cărui lamentabil limbric.

Nu-s defel dumirit în ce nobil scop
Ar trebui să alfabetizez un pitecantrop,
Ori să destăinui cutărui gură-de-petice
Tainele şi arcanele îndeletnicirii poetice,
Dându-i certificat de magistru-n arte
Şi-asigurându-l pe-agramat că-i tobă de carte,
Că pute de talent gregar, ba că chiar
I s-au repartizat chemare şi har
Şi că, dimpreună cu el, poponarii, ţaţele, nenii
Au loc rezervat între genii,
Care-abia ce-aşteaptă şi ele
Să se-mbete cu damf de manele.

Ne-am pierdut minţile cu toţii ?
Calificăm în artă guşatii, tămâiem idioţii ?
Nu zgândăriţi, domnilor, tâmpiţii,
Că ignarii-s prolifici: stârpiţi-i !

Oricum, eu - neavând stofă de Pestalozzi * -
Numaidecât
Le şi dau peste rât.
  
*Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) pedagog elveţian, discipol al ilustrului scriitor şi filosof Jean-Jacques Rousseau (1712-1778).


(poezie de Romulus Vulpescu)

"Fără cultură subţire, subtilă, aticistă, venind de la humanişti de profesie, unde în paşte pe mă-sa vreţi să ajungem?"

Paul Everac, despre establişmentul cultural. Texte care revin în actualitate, de când cu decorarea "intelectualilor lui Băsescu".

Oamenii Măriei Sale

    O aschimodie lucind de importanţă a apărut de curând în două, trei rânduri pe micul ecran, proferând - cu dezinvoltura unui scrântit - stihuri abjecte şi aruncând priviri de nagâţ intoxicat, ca fascinat de propria sa turpitudine. Nu era, dacă am înţeles bine, un om prins cu arcanul pentru a fi dus legat la un adăpost sanatorial, ci era un emisar cultural român liber, care trăieşte şi ne ilustrează virtuţile la New York, în cadrul Casei noastre de Cultură. Era adică, printre altele, reprezentantul meu, bălos la gură, sifilizat la concepţie, şi care emitea profesional murdării urât-mirositoare în tigve americane, pentru a arăta cât de "înaintaţi" suntem.
   Cine dusese acolo această mostră de dizgraţie intelectuală altoită cu scârnă? Cine altul decât patronul său, care era dl. Patapievici şi care nu era la prima sa provocare, abia ieşit din manejul poney-ului pavoazat cu svastică. Acelaşi domn aruncase în nasul canadienilor un Eminescu mi se spune monstruos, după ce-l tăvălise pe poet şi prin bălăcăreala verbală, făcându-l de băcănie, ca pe unul ce astupă cultura, n-o mai îngăduie. Nici poporul care-l iscase pe Eminescu nu era tratat mai cu clemenţă, ci relegat în regn fecaloid de dl. Înaintestătător Cultural, şi el, într-un fel, reprezentantul meu, şi al Dumneavoastră.
   Dar pe dl. Patapievici cine îl pusese în pită? Dl. Preşedinte Băsescu, acest gentleman jucător care se joacă printre altele şi cu a noastră cultură românească la stilul smuls şi împins, încercând să-şi facă loc cu coatele pe unde n-a umblat niciodată. Acest dandy, acest arbiter elegantiarum, civilizat şi cultivat la vorbă şi gest, care a înţepenit manşa culturii pe dreapta, amorţind-o acolo, încât ne rotim cu vreo 4-5 sibariţi elitari în cerc şi de-acolo nu ne mai scoate nimeni, şi-a pus pecetea nobilă pe tot ce ne reprezintă şi a devenit volens-nolens patronul pionului care devarsă imondice la New York.

"Dumnezeul Libertăţii"

CredinţaOrtodoxă :
 

Dumnezeul Libertăţii s-a născut fără durere -

Dumnezeul Libertăţii s-a născut la Hollywood,

Cu efecte speciale, a făcut în timp avere,

Şi din rolul Libertăţii şi-a pictat un falus - nud -

El îl bagă, el îl scoate, în Iisus şi Dumnezeu

Hăituit de Dumnezeul Libertăţii de-a avea

Cât mai mulţi arginţi în bancă, burta plină, apogeul

De a fi buricul lumii, o băşică de fidea -

Dumnezeul libertăţii are rob acum petrolul,

Va avea apoi rob apa, apoi oamenii ca robi,

Cu minciunile mass-media îşi drapează, Boul, golul,

Şi împarte întuneric la atâţia ochi de orbi -

Dumnezeul Libertăţii are preoţi-libertate,

Care spun: luaţi de toate, liber e să vă vânaţi,

Fraţi pe frate, prunci pe mame, liber e să daţi din coate

Câini să fiţi la looseri Abeli, robi la carne şi cârnaţi -

Dumnezeul Libertăţii are pofte doar, şi toane,

În pelicule superbe marea nulă îşi drapează,

La maimuţele umane le întinde ca banane

Libertăţi, democraţie - privegheate de pulane -

Dumnezeul Libertăţii - cel mai înarmat din lume,

Dumnezeul Libertăţii - supermarket şi bazar,

Dumnezeul Libertăţii - cel mai mare lupanar,

Dumnezeul Libertăţii - Dumnezeul fără nume -

Are temple - parlamente, are Fiul - superstar -

Dumnezeul libertăţii - ce poţi tu să-mi iei, străine,

Carnea doar, dar închinarea, ruga mea, sunt în Iisus,

Ai apostoli superstaruri care vor să facă bine

Loruşi, totuşi, şi-au ca lege numai binele de sine,

Ce-a născut această gloată, ce-a voit acest Apus?

Laurii voiau să smulgă de pe crucea Ta, Lumina,

A spoielii libertate voia orice trubadur,

Dumnezeul libertăţii n-are nici păcat, nici vină,

Şi iubirea-i e-o durere, foarte crâncenă, de …ur !

Şi iubirea-i raţională e mai cruntă ca o crimă !

Iartă-l, Doamne, şi îl cheamă drept în faţa Ta să vină,

Să îl judeci pentru toata Libertatea lui de fur !

Dacă era mai bine in comunism, de ce vă plângeți, viermilor?

Reacţii.ro :

Pentru mine sondajul din noiembrie de la INSCOP Research este pur și simplu stupefiant – 44,6 % dintre cei întrebați consideră că regimul comunism a fost un lucru bun pentru România iar 77,7% că înainte se trăia la fel sau mai bine. 77,7 la sută…

Departe de mine să fiu în stare de șoc din cauza procentelor sau a seninătății cu care o mare parte din poporul ăsta declară unul dintre cele mai negre și blestemate sisteme politice ale lumii moderne drept bun.

La urma urmei cum să se gândească nea Dorel, adus de pe brazdă și făcut orășean respectabil de către comuniști sau madame Florica, vânzătoarea la care toți doctorii îi dădeau sărutmâna pentru o pungă de cafea sau Marian, turnătorul din scara blocului, la câți oameni și familii a nenorocit comunismul, la cum a ras de pe fața pământului orice coloană vertebrală avea poporul ăsta înainte și la cum a exterminat și cea mai mică urmă de elitism real și scară a valorilor aveam ca națiune?

Nu e nimic surprinzător aici la fel cum nu e nimic surprinzător în voturile pentru ulei sau pentru două sutici de săniuță în barul satului. Însă e ceva care mă deranjează profund și mă enervează până la perplexitate.

Cum de îi văd pe aceeași oameni plângându-se, revoltându-se și arătând o dezamăgire spumoasă când li se răpește orice fărâmă de confort capitalist și democratic?

1. Să le întrerupă o pană de curent telenovela sau capatosu de seară sa vezi cum sar plini de furie urlând spre ceruri cum se poate întâmpla așa ceva suntem în epoca de piatră?

În comunism aproape peste tot se lua zilnic curentul, inclusiv iarna. De ce vă plângeți?

Falsificarea folclorului

Convorbiri literare : 

Existenta folclorului a convenit, în general, ideologilor partidului comunist. O creatie literarã popularã, cu autori neidentificabili, poate fi opusã propagandistic creatiei literare culte, care prin intelectualism si individualism îi alarmeazã (si îi si complexeazã) pe adeptii marxism-leninismului.
Asa se explicã situatia aparent privilegiatã a folclorului, care încã din primii ani de dupã 1947 a fost difuzat în rîndurile maselor populare prin intermediul culegerilor si al manualelor scolare, al revistelor si emisiunilor radiofonice. În 1949, la Editura de Stat, apar brosurile Ghicitori si Strigãturi la horã, în 1953 si, respectiv, 1956, Institutul de Istorie Literarã si Folclor al Academiei R.P.R., al cãrui director era G. Cãlinescu, publicã o cuprinzãtoare Antologie de literaturã popularã în douã volume, însumînd peste 1150 de pagini, în 1953, se tipãreste, sub egida ESPLA, o „culegere de texte si melodii” cu titlul Din folclorul nostru¸ prefatatã de Mihai Beniuc,  în populara colectie „Biblioteca pentru toti”, tot în 1953, în altã colectie de mare tiraj, „Biblioteca scolarului” a Editurii Tineretului, apare volumul Poezii populare.
Scriitorii aserviti partidului, nu numai Mihai Beniuc, ci si Marcel Breslasu, Cicerone Theodorescu si multi altii, sînt mobilizati sã scrie prefete la volumele de folclor – de ordinul zecilor – care mai apar în continuare în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În timpul lui Nicolae Ceausescu, în mod special dupã tentativa sa de „revolutie culturalã” din 1971, folclorul va intra în malaxorul urias al Festivalului National „Cîntarea României”, care va avea ca principal scop nu culturalizarea maselor, cum s-a pretins, ci deposedarea creatiei culte de prestigiu artistic si autoritate moralã, amestecarea ei pînã la indistinctie cu creatia naivã si cu pseudocreatia unor activisti culturali. Folclorul propriu-zis este folosit ca munitie pentru tragerea salvelor de nationalism-comunist la fiecare ocazie festivã.

Limbajul conspirativ (Securitate)

Legendare - oferirea unei acoperiri plauzibile unui informator sau ofiţer al Securităţii infiltrat într-un grup sau instituţie care se afla sub atenţia serviciilor secrete.

Persona :

Securitatea folosea un limbaj tehnic specific, de a cărui înţelegere depinde interpretarea corectă a documentelor din arhivele Securităţii. Redăm mai jos definiţii succinte ale principalilor termeni întâlniţi în aceste documente. Suntem îndatoraţi doamnei Carmen Chivu-Duţă, domnului Mihai Albu şi prietenului Dorin Dobrincu, ca şi CNSAS-ului pentru informaţiile cuprinse pe această pagină.

Abandonare - renunţarea, din diverse pricini (ineficienţă. deconspirare etc.), la serviciile unui informator, scoaterea acestuia in reţeaua informativă şi închiderea dosarului său de informator.

Acoperire - mascarea prin diverse mijloace a unei activităţi de obţinere de informaţii, îndeosebi prin intermediul unui agent.

Agent – denumire generică a persoanei care colabora cu Securitatea, indiferent de calitatea acesteia (informator, colaborator, rezident, persoană de sprijin, gazdă/casă de întâlniri).

Angajament - document prin care o persoană recrutată de Securitate se angaja sub semnătură şi cu condiţia confidenţialităţii absolute, să ofere informaţii serviciilor secrete comuniste, sub acoperirea unui nume conspirativ, persoana devenea astfel parte a reţelei informative a Securităţii.

Atenţionare - măsură, neînregistrată în evidenţele Securităţii, menită să influenţeze o persoană aflată în atenţie acesteia în a-şi schimba atitudini, implicări sau comportamente considerate ca neconforme cu legile regimului sau cu ideologia comunistă.

ATS – Ascultare Tehnică Specială

Pentru ei ”proiectul România” e prea mic. Lor daţi-le ”Proiectul” şi vor ţine în degetul mic Universul!

Ziarul Financiar :

De dimineaţă până seara, de ani şi ani, ei tot caută. Sub plapuma de scoarţă de dosare şi coperţi de CD-uri expirate, ei caută. Au fost într-o vreme seducători şi au convins şi pe alţii că, fără căutarea lor, în faţă se aşterne pustiul, iar în spate potopul. De la tribune publice roase de coatele căutărilor lor sau corodate de saliva lor, ei azvârle braţele spre cer şi invocă precum străjerii dimineaţa, “Proiectul”.
 
Pentru ei nu este de-ajuns un proiect micuţ – cum ar fi acela că, în acest colţ ostenit de lume, oamenii nu doar să nu mai pară, ci chiar să nu mai fie atât de încruntaţi şi îngrijoraţi de ce o să fie mâine. Un proiect doar un pic mai măricel decât cel micuţ de dinainte, cum ar fi creşterea cu o idee a bunăstării oamenilor în urma deciziilor de bun simţ care pot fi luate la nivel de politici publice, nu este o încercare pe măsura virtuţilor lor, astfel încât acesta să primească termene măcar aproximative de realizare, cum ar primi “Marele Proiect”.

Zarea este oarbă, iar aşteptarea asta îi seacă. Dacă Dumnezeu şi-ar mai întoarce o dată faţa către ei să le descopere Marele Proiect atunci, da!, s-ar dedica lui cu ardoarea cu care Noe s-a înhămat la munca batjocorită de semeni a construcţiei corăbiei mântuirii sau cu credinţa blestemată de îndoială cu care preoţii vechimilor ardeau în altare sângele şi carnea jertfelor de tot.

Aşa? Ce haz are dacă nimeni nu observă cum se bat ei pentru neam?

Aici este una dintre explicaţiile pentru care programul pentru care îşi angajează astăzi răspunderea în Parlament este minimalizat în fel şi chip. Nu e ”program de guvernare”, nu e un program de ceva mai de Doamne-ajută!, e pur şi simplu ”program” – o chestie mică, pentru o ”acţiune” mică (posibil ”program de acţiune”), în fine ceva banal.
 
Plictiseli şi obsesii din astea cu reducerea taxelor, cu creşterea de salarii, cu soarta românilor plecaţi, cu familii destrămate, cu spitale mizerabile, cu şcoli dărăpănate, cu români, ţigani sau unguri chinuiţi deopotrivă de traiul lor – acestea nu sunt probleme ce merită termene precise de rezolvare. Vor vedea ei ce-o fi, ”dacă va fi spaţiu fiscal!”
Proiectul, în schimb Proiectul, da! Aderarea la euro? Oooo! Ar putea fi ea Proiectul “atât de major” precum aderarea la NATO, la UE? Atunci un altul, ceva acolo măreţ, nu nimicuri precum traiul zilnic, nu gândacii din Spitalul Municipal Constanţa. Catedrale nu bisericuţe!
 
”Jalnic ard de vii chinuiţi ca Nessus,/Ori ca Hercule înveninat de haina-i;/Focul lor a-l stinge nu pot/Cu toate apele mării!”
 
Pentru ei ”proiectul România” nu există sau e prea mic. Lor, daţi-le ”PROIECTUL” şi vor ţine în degetul mic Universul!

Distrugerea națiunilor din UE

West Sussex Gazette: 
 

Destruction of EU nations

Pe 13 iulie 1960, preşedintele francez, generalul de Gaulle, l-a convocat pe Alain Peyrefitte să vină şi să-l informeze despre maşinaţiunile Bruxellesului. Iată ce a spus Peyrefitte: 

"Este sistemul Monnet. El constă tocmai în crearea de situaţii din care se poate scăpa doar prin creşterea dozei de supranaţionalitate. Fiecare nouă dificultate ne duce într-un mecanism care ne împinge un pic mai departe spre un stat federal şi mai slăbește guvernele naţionale".

Cu alte cuvinte, împreună cu regionalizarea şi privatizarea, sistemul Monnet este un instrument pentru distrugerea naţiunilor din Europa. Îl putem vedea acum, în toată splendoarea sa, cu oameni nealeşi care înlocuiesc guvernele democratice în Grecia şi Italia, şi Germania dând tonul.

La începutul anilor '90, când au început discuțiile privind uniunea monetară, cei care au ştiut despre astfel de lucruri au explicat de ce nu ar funcţiona, dar cu toate acestea federaliştii au mers mai departe.

Intenţia lor era de a crea tocmai acea situaţie la care s-a referit Peyrefitte în cadrul discuției sale cu de Gaulle; obiectivul lor este de a finaliza procesul de transformare a ţărilor din UE din naţiuni libere și suverane în provincii dependente ale unui stat totalitar.

Peyrefitte a scris despre întâlnirea sa cu de Gaulle în aceeaşi zi, astfel că, deşi cartea sa a fost publicată abia în 1994, pasajul citat mai sus a fost scris cu mai mult de cincizeci şi doi de ani în urmă.

Cât va trebui să mai așteptăm până când cei învestiți cu autoritate ne vor spune adevărul ?

*   *   *

De Gaulle despre ziarişti : "partida străinătăţii, împotriva partidei naţionale". 

De Gaulle, citat de Peyrefitte:

"Peyrefitte, te rog să nu-i tratezi pe jurnaliști cu prea multă considerație. Atunci când se iveşte vreo problemă, de fiecare dată aceasta faună se înrolează în partida străinătăţii, împotriva partidei naţionale, a cărei purtătoare de cuvânt totuşi se pretinde a fi. Este imposibil de imaginat o astfel de josnicie - și, în același timp, o astfel de inconștiență a josniciei.

Jurnaliștii dumitale au în comun cu burghezia franceză faptul de a fi pierdut orice sentiment de mândrie națională. Ca să poată să ia masa în oraş, ca de obicei, burghezia ar accepta orice asuprire a națiunii. Deja, încă de la '40, ea a fost în spatele lui Pétain, pentru că i-a permis să continue să ia masa în oraş, în ciuda dezastrului național. Cât de minunat ! Pétain era un mare om. Nu-i nevoie de austeritate, nici de efort ! Pétain a găsit aranjamentul. Totul urma să se facă în combinaţie cu germanii, ceva minunat. Bunele afaceri s-ar relua. Desigur, aceştia reprezintă 5% din națiune, dar 5% care, până la mine, au dominat. Revoluția franceză nu a adus la putere poporul francez, ci această clasă artificială care este burghezia. Această clasă care s-a declasat, ajungând să devină trădătoarea propriei sale ţări.

Desigur, "prostimea" nu împărtășeşte nicidecum acest sentiment. "Prostimea" are reflexe sănătoase. "Prostimea" simte unde este interesul național. Nu greşeşte de prea multe ori. În realitate, există două burghezii. Burghezia banului, care citeşte Le Figaro, și burghezia intelectuală, care citeşte Le Monde. Cele două sunt complementare şi se sprijină reciproc. Ele se înţeleg şi îşi împart puterea. Eu unul nu dau doi bani pe faptul că jurnaliștii dumitale sunt împotriva mea. Chiar m-aş îngrijora dacă aceştia nu ar fi. Mi-ar veni rău, mă-nţelegi ! În ziua în care Le Figaro şi L'Immonde ar anunţa că m-ar sprijini, aş considera că are loc o catastrofă naţională !"

Fdesouche.com

*   *   *

Iar acum, antiteza (gaullismului):

"După cel de-al doilea război mondial, gaulliştii şi comuniştii au monopolizat scena politică franceză. Este o alianţă tacită, li se spune gaulo-communistes. Dreapta conservatoare a fost instrumentalizată, complexată, pentru cele petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, a decontat politic episodul Vichy, şi a apărut gaullismul ca surogat al dreptei. Comuniştii au fost legitimizaţi prin participarea lor la Rezistenţă, trecându-se cu vederea episodul lor colaboraţionist 1939-1941 (în urma pactului Germania-URSS din 1939). Acest tip de propagandă a avut succes timp de decenii, dar la un moment dat nu a mai ţinut. Este valabil şi la nivel european, unde datorită lui Margaret Thatcher avem un Tony Blair, datorită lui Aznar avem un partid socialist spaniol democratizat, iar în Franţa stânga se vede nevoită să abandoneze treptat tezele marxiste".

Thierry Wolton (2007)

http://riddickro.blogspot.ro/2011/01/thierry-wolton-gaullistii-si-comunistii.html


Clipul a dispărut de pe YouTube :

"Thierry Wolton sur Sarkozy et les néo-conservateurs"

http://www.babelio.com/auteur/Thierry-Wolton/13859

• Schuman Project 
• Alain Peyrefitte
• Jean Monnet

România semi-colonială

Cotidianul.ro :

Petre Pandrea a construit şi a definit într-o manieră originală, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia şi antropologia, structurile socio-politice care susţin de peste 300 de ani societatea românească. Jurnalul său scris în cursul anului 1947, în directă legătură cu evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vieţile românilor, a fost pus în slujba unei schimbări în bine, circumscrise termenului de „helvetizare”. Schema procesului de trecere de la o realitate la alta este una simplă în aparenţă: schimbarea stilului de viaţă semi-colonial prin helvetizarea societăţii româneşti. Cum este definită semi-colonia? Semi-colonia este definită prin „quasi-autonomie politică şi dependenţă economică”.

Ce înseamnă stilul de viaţă semi-colonial? Spre deosebire de ţările independente, unde „stilul de viaţă se formează în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă”, în „semi-colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus”. În ţări precum India (fostă colonie britanică) sau România (dependentă economic şi implicit politic de mari puteri), „stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere intervin – hotărâtor – straturile populare”. 

Una din caracteristicile semi-colonialilor este aceea că „nu pot avea un stil unitar de cultură şi nici o limbă unitară”. De pildă, limba română „nu există sub forma unei limbi culte, adică fixă şi ordonată”. În interiorul limbii română coexistă „pe picior de egalitate mai multe limbi”: limba arhaică a plugarului, limba mitocanului, limba juristului (ambele franţuzite), limba sportivilor anglo-americanizaţi, limba politicienilor recenţi care sunt, „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”.

Profilul ştiinţific al moftangiului

România literară :

Eseu:
Profilul ştiinţific al moftangiului de Vladimir SIMON

„Ce-ş copil?" - o întrebare emblematică

La finele secolului XIX, românul este smuls din matca sa tradiţională şi aruncat în vârtejul unui europenism deloc familiar. Şocul modernizării accelerate nu găseşte societatea pregătită. Reacţiile individuale de apărare, înduioşătoare sau inadecvate, găsesc un martor sensibil, dispus să le transcrie admirabil. Este I.L.Caragiale. Românul trebuie acum să aleagă între a accepta sau nu soluţia integrării în rigorile civilizaţiei apusene. Şi, evident, ca întotdeauna când se află în faţa unei alternative, optează pentru a treia cale - originală: nu respinge noua realitate care-l traumatizează, nu o înfruntă pentru a nu risca o înfrângere iremediabilă, ci, înduioşat de propria-i soartă, se retrage într-o lume în care se simte ocrotit. Se decide să se copilărească. Regresează în infantilism, adică într-o vârstă de aur, nu istorică, ci biografică. Avantajele? Enorme: în felul acesta rămâne deschis la realitate fără a se lăsa guvernat de raţiune, se poate bucura de plăceri fără a fi îngrădit de constrângeri morale şi, mai cu seamă, poate evita întrebările incomode despre viitor pentru că trăieşte într-un prezent continuu, etern. „Ce-ş copil?" este o întrebare emblematică pentru societatea românească la care Caragiale răspunde: da. Răspunsul afirmativ a lui Caragiale privind infantilismul societăţii româneşti este evidenţiat şi în comentariul avizat al lui Paul Zarifopol: „lumea lui Caragiale îmi pare că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. În societatea nouă românească ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei, aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sunt cu putinţă decât acolo unde, printr-o îndelungată constrângere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflicte din care se naşte conştiinţa complicată a binelui şi răului moral. O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decât lumea în mijlocul căreia a creat Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în tot cuprinsul societăţilor istorice. Aceşti români orăşeni îmi par deopotrivă de candizi, în bine ori în rău" (Publicul şi arta lui Caragiale).

Infantil, moftangiu, moft

Aşadar, personajele lui Caragiale sunt infantile. Comportamentul lor poate fi lămurit deplin doar prin recurs la psihologia infantilă. Trăsătura esenţială, care le distinge de alte personaje, este că ele nu evoluează într-un lume realistă, subsumată regulilor raţionale. Trăiesc într-un univers aparte, necontenit mişcător, în care nimic nu este definitiv. Este guvernat de emoţii şi sentimente. Este o lume nu imorală, ci amorală. Valoarea supremă este aici nu Binele sau Adevărul, ci Moftul. Moft înseamnă: fleac, capriciu, o respiraţie de moment cu aureolă poetică, prelungind o stare emoţională într-un prezent etern şi indivizibil. Împlinindu-şi vocaţia estetică sub zodia Moftului, infantilii lui Caragiale sunt moftangii.

Personajul emblematic al acestei lumi este moftangiul Mitică. De unde ştim că este un infantil tipic? În primul rând pentru că n-are vârstă. Ca şi Peter Pan, Mitică „nu e nici tânăr, nici bătrân nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte", pe scurt, este indistinct, arhetipic. Peter Pan, şi el, „are aceeaşi vârstă mereu"... Copiii seamănă între ei până la confuzie. Tot aşa este confundabil moftangiul Mitică, prototipul, cu infantilii Nae, Lache, Mache sau Costică. Ei există într-un veşnic prezent, nu evoluează precum caracterele adulte, sunt, cum spune Caragiale, „eroii momentului".

Este moftangiul redus mintal?

Dan Diaconescu: "Sunt complici"

Prioritate de dreapta:

"La noi, Băsescu e deja de 8 ani, Iliescu a fost aproape 10 ani, parcă lumea se săturase... Oamenii se şi plictisesc. De aia eu cred că ar fi bine chiar clasele politice, în întregimea lor, să se tot schimbe. Oamenii se plictisesc în general şi când citesc o carte bună, dar când se uită la un film prost, ca cel al evenimentelor politice din România?... De aia cred că politicienii se ajută între ei. În opinia mea, Traian Băsescu şi Victor Ponta se ajută între ei de 23 de ani să stea la putere. Ei se ceartă doar la TV sau în Parlament, dar în realitate se înţeleg atât de bine şi preferă acest joc politic de putere 'să stăm noi 4 ani, tu 4, să furăm, să nu ne anchetăm unii pe alţii'", a spus Dan Diaconescu, în emisiunea "Jocuri de putere".

În opinia sa, clasa politică funcţionează după un mecanism prestabilit, care presupune trecerea cu vederea, de la o guvernare la alta, a tuturor "neregulilor" făcute de predecesori.

"Niciodată un premier, când a venit la putere, nu a cerut anchetarea vechiului premier. Aţi auzit de anchete solide făcute de Ponta împotriva Guvernului Boc sau MRU, sau un preşedinte să vadă ce a făcut celălalt preşedinte? Ei sunt foarte bine înţeleşi între ei. Acum l-au readus pe Băsescu unde-i place cel mai mult lui Traian Băsescu, vedeam în această seară că e fericit cumva Băsescu...", a adăugat Diaconescu.

Astfel, susţine Diaconescu, "coabitarea" s-a transformat în "complicitate".

"Aş vrea să schimbăm sintagma "coabitare" în "complicitate". Una e să coabitezi spre binele poporului, aşa mă gândisem că vor să facă, nu să faci o complicitate la hoţii... Când Ponta anulează azi cu mare fală datoriile CFR... Sunt sute de milioane de euro... Se puteau mări pensii. Pe de altă parte, trebuia găsit vinovatul. Stau şi mă întreb, în cazul Oltchim, Ponta a spus că nu se pot şterge datoriile istorice, dar acum cum s-au putut şterge în cazul CFR? Dacă câştigă un apropiat, pesemne, al lui Ponta, se pot sterge... Din coabitare, au dat-o în complicitate. De ce Traian Băsescu nu şi-a găsit azi 1 minut să spună şi despre ilegalitatea de la CFR?", încheie Diaconescu.

REALITATEA.NET

Blestemul pământului pentru abandonarea fraţilor

Articol de Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):

Faţă de actuala expropriere funciară, cea operată de regimul comunist a fost un biet bebeluş. Aceea avea întoarcere şi s-a dovedit că o răsturnare politică a putut repune în posesie pe proprietari. Noua deposedare este fără întoarcere. Este definitiva rupere de glie a românului. Si cu aceasta, România ca ţară are toate condiţiile să nu mai existe!

Îmbogăţiţii români ai tranziţiei i-au vândut pe nimic străinilor pe fraţii lor săraci. Ca negociatori ai documentelor de aderare la UE au acceptat incalificabila liberalizarea a vânzării terenurilor agricole, deşi liberalizarea era refuzată de condiţiile cu totul inegale de şansă pentru români. Ca dirigenţi politici ai României în perioada postaderare au admis scadenţa fără a încerca măcar să o amâne, necum să-i tundă din efectele catastrofale previzibile. În perioada de care vorbim, s-au perindat la putere absolut toate partidele parlamentare, cu ciocoii lor, fără excepţie. În bloc, clasa politică a consimţit şi participat la exproprierea săracilor români, la ruperea românului de glie, la apropiata suprimare a României.

Singurul lucru cu care ciocoimea îi blagosloveşte acum pe săracii ameninţaţi de expropriere o constituie o imensă diversiune. Li se spune că 1 ianuarie 2014 n-ar fi vreo dată-prag, pentru că, sub forma cumpărărilor de către persoane juridice române, străinii au putut şi până la această dată dobândi terenuri în România, deţinând oficial vreo 15% din terenurile agricole din ţară. Asta aşa ca să fim liniştiţi pentru că estimări neoficiale vorbesc de deţineri de 50% de către străini în Ardeal (în urma nu doar a achiziţiilor de terenuri de către persoane juridice, dar şi a retrocedărilor ilegale, cu acte false sau în speţe fără legătură cu abuzurile regimului comunist)! Păi, cum vine asta fraţilor, bagatelizăm răul ce va să vină prin răul deja făcut?! Nu este de ajuns răul deja făcut?! Nu poate servi ca învăţământ pentru a-l opri pe cel ce va să vină şi care va fi de o incomparabil mai mare amplitudine, căci de acum nu mai există limite şi restricţii?! Si apoi, ca un făcut, în preajma lui 1 ianuarie 2014 şi imediat după aceea, au apărut în scenă cazuri precum Nana şi Fuia dezbătute cu înfrigurare de întreaga clasă politică, dar de fapt cu desfătarea că se abate atenţia publică de la semnificaţia tragică a acestei zile. Si ni se mai spune, ca argument suprem, că străinii, chiar dacă ne iau pământurile, n-o să plece cu ele! Evident, nu le vor putea lua în spate, dar vor pleca cu roadele lor! Deşi s-au văzut şi cazuri, deloc izolate, în care se fac transporturi către alte ţări de straturi de sol, căci pământurilor, ca să devină soluri nutritive, le trebuie zeci, dacă nu chiar sute de ani! 

Deposedarea de pământuri a săracilor nu există de azi de ieri. Cea actuală se deosebeşte de precedentele doar prin anvergură şi modalităţi. Istoria deposedărilor arată însă că niciodată nu s-a scăpat de un blestem. Este necruţătorul blestem al pământului care cade asupra celor care şi-au abandonat fraţii.