Sunaţi alarma împotriva "Dezvoltării Durabile"

Partea I

SOUND THE ALARM AGAINST SUSTAINABLE DEVELOPMENT

PART 1 of 2

by Tom DeWeese
March 1, 2010
NewsWithViews.com

După mai mult de 15 ani de încercări de a avertiza americanii despre pericolele Dezvoltării Durabile (Sustainable Development), în cele din urmă, mulţi din mişcarea pentru libertate au început să înţeleagă că aceasta este rădăcina celor mai multe dintre problemele pe care le combatem astăzi. Dar este o problemă complicată, vastă, care este greu de înţeles - chiar şi pentru aceia dintre noi care au studiat-o atât de mult. Este esenţial ca toţi americanii iubitori de libertate să înţeleagă adevărata forţă distructivă a răului, care este Dezvoltarea Durabilă.

În acest scop, eu redau aici un interviu recent pe care I-am dat  pe site-ul de ştiri din Internet "The Post & Email." Ştiu că s-au concentrat o mulţime de articole de-ale mele pe această temă în ultima vreme, dar cred că acest interviu este una dintre cele mai  cuprinzătoare explicaţii pe care le-am dat vreodată. Dar este, de asemenea, foarte simplu de înţeles. Vă rugăm să faceţi copii la această ediţie a DeWeese Report şi să le transmiteţi tuturor. --- TAD

Interviu pentru The Post & Email:

P&E: Dezvoltarea Durabilă este un fel de mantră pe care o auzim utilizată frecvent în discuţii privind politicile guvernamentale din întreaga lume. Dar, la fel ca majoritatea americanilor, nu am avut nici o idee privind ceea ce defineşte.

Î: Unde şi când a apărut această frază ?

TAD: Termenul de "dezvoltare durabilă", s-a născut în paginile din "Viitorul nostru comun", raportul oficial al Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1987, autorul fiind Gro Harlem Brundtland, vicepreşedinte al Partidului Socialist Mondial (Internaţionala Socialistă). Pentru prima dată, mediul a fost ataşat la obiectivele constante ale socialismului, de redistribuire a bogăţiei pe plan internaţional. Spune Raportul : "Sărăcia este o cauză majoră şi efect al problemelor de mediu la nivel mondial. Prin urmare, este inutil să încercăm să facem faţă problemelor de mediu, fără o perspectivă mai largă care cuprinde factorii care stau la baza sărăciei în lume şi a inegalităţii internaţionale".

Din inventarul etniei

(articol de Paul Everac)

   Când s-a prăbuşit cu bruscheţea cuvenită regimul ceauşist, nea Stănică şi cu nea Brănescu s-au repezit la sistemul de irigaţii ca la un simbol al regimului odios, defunct şi l-au „revoluţionat”, adică au dus o parte acasă, mai întâi ceva fierărie şi ţevărie, apoi, văzând că nu e bună de mare lucru la gospodărie, s-au chinuit de au cărat şi niste dale de ciment demontate din şant, vreo trei-patru la rând, câte a dus căruţa sau tractorul.
   S-au nevoit şi alţii intr-o frăţie, făcând praf irigaţia română, ca şi când în noua orânduire n-ar mai fi fost nevoie de apă. Ceauşescu trebuia să le plătească toate silniciile, aşa că unii mai breji au tăiat şi perdelele vegetale de protecţie, asigurând o sărăturare intensivă a solului Patriei. Alţii s-au repezit la păduri, făcând o ordine straşnică, nu rareori cu niste zăviţi de altă limbă şi culoare, lăsând loc gol, răşluit, umplând pământul cu cioturi şi tufe strigătoare la cer. Destule pământuri au luat-o la vale, dar nea Dodoleaţă n-a tras nicio învăţătură, el se duce şi astăzi şi căsăpeşte păduri în numele sfintei Libertăţi, şi cu pază de la noii boieri şi arendaşi. Şi de la noua poliţie.
   Grajdurile fostelor unităţi cooperatiste, care în Ungaria arată încă desăvârşit, au fost luate şi masacrate revoluţionar la noi, scoţându-li-se geamuri, uşi, cercevele, boiandrugi, acoperiş, în numele sacrelor idealuri ale reformei victorioase. Drumuri au fost scâlciate. Resturi de clădiri, mâncate de vreme, înjumătăţite, lălâi, stau în peisaj cu buruieni uriaşe peste ochiurile oarbe, ca şi când cine ştie ce bătălie s-ar fi desfăşurat acolo de curând. Zăvoaie pline de pecingine se arată cam peste tot, câmpuri lucrate mai puţin...
   Vine calamitatea şi bagă pâraie prin unele subsoluri, zgâlţâie case, împrăştie mobile. Ţaţa şi ţăţoiul, înlăcrimaţi, primesc o oarecare asistenţă, căci apare armata sau echipa de salvare şi se oftică să-i scape, să le dea un ajutor, dacă e nevoie o altă casă, măcar un cort. În schimb, vecinii, nezgâlţâiţi, stau nemişcati în pragul lor sau la crâşmă, pufăie, beştecăie, însă nu ajută! Dacă până la urmă sunt şi ei afectati, se supraveghează reciproc, chiar în noaptea Sfintei Învieri creştine, să nu le dispară boarfele prin manopere de unii consăteni, amici de-o viaţă. Plăcere au mare, de asemenea, să se toarne la autorităţi, să se judece şi zece ani pentru o găină rătăcită.
   Şparlitul şi şterpelitul sunt la ele acasă oriunde pe-ntinsul ţării. Se fură şi pari de gard, stive de pietre, nisip; se fură hamuri, chiar dacă nu e cal! Ventiluri, pompe, lipici, trandafiri, scule, lista e mare! Tăvi, clopoţei, scândurele... S-au furat semnalizatoare şi semafoare, reţele, sârme, lăsându-se trenuri in pană. Acum, în urmă, s-a extins furtul la buloane şi şuruburi, scoase din terasament cu ciudă, chit că trenul deraiază iar pasagerii mai mor!...
   Murdărie e cam peste tot, preocupare estetică, numai la primarii care vor bani si voturi. Toate îmbunătăţirile, reparaţiile, împodobirile costă de şapte-opt ori cât fac, prilej ideal de jecmăneală a Patriei iubite!
   În materie de mândrie: Nea Sucală, dacă l-au podidit ungurii în secuime, s-a speriat şi a plecat. Aşa a tratat el chestiunea naţională: fugind. Căci Democraţia l-a lăsat descoperit, numai Ceauşescu îl mai apărase. El nu e fălos şi băţos ca ungurii. El face ciocul mic şi o şterge... De stăpân ce e!
   În materie de bucurie şi viaţă: Nea Surdu cântă straşnic şi bate geamparalele - până aici s-a ridicat! Îi place să fie afumat. L-am văzut dormind lângă şant. L-am văzut dormind şi-n Parlament! Munca nu-i dă ghes, cu efortul nu prea le are. Pentru ce? Doar nu rentează. Să fii cinstit, zice el, nu rentează! Mai uşor o scoţi din coţcăreală!... N-am dreptate?
   O parte din naţiune s-a dus oblu spre manele, s-a împodobit cu ele, face spasme de fericire când aude manele, se excită, devine vitează, simţitoare. O altă parte, mai mică, merge şi compătimeşte cu Madonna, ori suferă mortal pentru Michael Jackson! Tot mai multe dame rezolvă integrame, starea de rebusism românesc creşte. Intelectualii fac epigrame. Cei mai subţiri fac covoare întregi de poezii, umplu revistele, chiar aşa nedorite, necitite.
   Plictisiţii se dau jos din Volkswagen şi revendică sporuri! Sinecuriştii iau în bălălău politica! Nealfabetizaţii işi fac idol din Becali. Săracii aşteaptă făina şi orezul de la candidaţii la vot. (Cine dă un pui, va fi Preşedinte!). Primarul va trebui să dilate mult cârnatul cel mai lung din lume. Împrumutul FMI îl înghit consilierii electorali ai candidaţilor! Dar bun e Cel de Sus - zice plin de optimism Stroilă între şpriţuri -, nu ne lasă el nici de data asta! Doar suntem noi stăpâni aici, nu? Şi o să fim pe veci!

Dictatura de uz propriu

ARADON:

După căderea lui Ceauşescu, nu puţini erau cei care susţineau că, pentru o periodă nedefinită, cea mai bună soluţie pentru România ar fi fost instaurarea unei dictaturi militare.

Cu certitudine, populaţia nu ar fi acceptat atunci varianta, pentru că nu ştia - după cum nu ştie nici astăzi - dimensiunea colosală a caracatiţei care şi-a întins tentaculele în toate domeniile, inclusiv în cel politic, mai ales după ce „învăţăceii” într-ale democraţiei au realizat că politica este cea mai sigură şi mai rapidă cale spre îmbogăţire pe spinarea poporului. Cu certitudine, o dictatură militară exercitată la modul onest şi responsabil, conducând un stat minimal ca dimensiuni, ar fi tăiat fără cruţare tentaculele caracatiţei corupţiei. Nu s-a putut, pentru că nicio ţară occidentală nu ar fi acceptat o dictatură militară, mai ales că, aproape sigur - având în vedere circumstanţele - ar fi existat pericolul să fie una sovietică. Adică, în niciun caz una dornică să menţină ordinea în ţară, cu onestitate şi spre binele ţării, pe perioada tranziţiei.

Premisele dictaturii au venit, totuşi, în 2004, odată cu instalarea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Încet, încet, acesta şi-a creat un aparat uriaş, format, în prima fază, din oameni care aveau încredere oarbă în el şi chiar îl credeau determinat să lupte împotriva caracatiţei corupţiei. Orice sentimente am avea faţă de Traian Băsescu, trebuie să recunoaştem că înainte de a acapara el puterea şi instituţiile statului - inclusiv justiţia - niciun exponent al puterii nu a fost vreodată tras la răspundere pentru jefuirea ţării şi spolierea cetăţeanului de rând. Din păcate, nu a folosit uriaşa maşinărie în folosul ţării, ci exclusiv în folosul său şi al acoliţilor săi. Nu duşmanii ţării l-au interesat, ci duşmanii lui, nu corupţia, în sine, ci corupţii taberei adverse. Nu a retezat braţele caracatiţei, ci s-a aşezat în centrul de dirijare a acestora. Acestea l-au înhăţat pe Adrian Năstase, dar, cel puţin deocamdată, l-au lăsat în pace pe fostul şef al CFR, care a fugit din ţară, lăsând în urmă o gaură de 111 milioane euro şi 500 milioane euro datorie. După ce a fost adus în ţară de Interpol, a fost achitat în primul proces, în ciuda probelor zdrobitoare privind o fraudă de 2,7 milioane euro !

„Un sistem corupt nu poate fi distrus decât prin dictatură, dar nu una de uz propriu”

Pidosnica deconstrucție

(articol de Paul Everac)

   Trebuie să recunosc că cel ce a inventat noţiunea şi trendul de deconstrucţie a avut o minte uriaşă, bine exersată, dar şi pidosnică ce nu s-a pomenit. A ştiut unde să pună levierul, ranga, să salte şi să sfărâme tot ce se găsea închegat, ba şi organic, chiar armonic, sub pretext că înnoieşte, face curăţenie, revoluţionează. 
   Construieşti până într-un loc, îmbibi spiritele cu nevoia de construcţie, le faci să simtă că asta e direcţia cea bună; şi odată vine o gămălie de târtan şi-ţi bagă o mamă de strâmbă ca să te dai la o parte cu oarecare jenă de tot ce ai gândit, ai făcut, ai simţit până atunci! Ţi-a pus deodată pata putrejunii pe frunte.
   Acum dai zor să te înnoieşti. În ce direcţie? Bineînţeles în a deconstrucţiei, unde poţi ajunge repede meşter, prooroc. Şi atunci nu mai e bun ce ai avut, înce­pând cu logica formală şi cu proza canonică. Nu mai sunt buni clasicii, nici durabilii. Nu mai e bună educaţia pe câteva principii statornice. Nu mai e bună starea de contenenţă şi de auto-apărare a statului.
   Lucrurile grave şi serioase se iau atunci la mişto, axiomele se pun la îndoială, peste marii noştri predecesori bate un vânt de deriziune. Atunci, în focul de a deveni globalist prin inaderenţă, te lepezi uşurel de ţărişoara ta, arunci patriotismul la coş, te ruşinezi că ţi-ai iubit cu oarecare patos naţiunea, n-o mai scoţi bine la capăt nici cu familia, nici cu şcoala, nici cu istoria, poate nici cu religia. Te demantelezi, îţi creşte o piele nouă cosmopolită, suficientă, dacă nu chiar arogantă, şi umbli de aici înainte ca o carie, ca un gândac de băligar, să deconstruieşti totul. Devii steril, te auto-amputezi din spirit revoluţionar. Iar nenorocita ta de patrie devine o brânză fermentată cu viermi în ea.
   Cine a inventat chestia asta ştia ce face. Nu era bineînțeles dinlăuntru, ci dinafară, și avea tot interesul să spargă, să co­roadă. Deconstrucţia era procedeul magic de aruncat în aer. Noi, românii, multilateral talentaţi în lipsa de caracter, avem mare spor aici. Nouă nu ne trebuie în străinătate două generaţii ca să uităm cine suntem, ca să ne asimilăm, cu limbă, cu moravuri, cu tot. Ca să ne facem cât mai ca ei. Noi exersăm asta mai demult. Noi nu ne dăm în lături nici de la metisaje și hi­bridări, nu suntem geloşi pe "puritatea" noastră, nu suntem deloc orgolioşi. Ne acordăm cu oricine, chiar cu janchinoşii lumii. Suntem bucuroşi să ne ia în primire unii, să ne încadreze, să ne plătească, să ne considere. Ne gudurăm la ei pentru un "cuvinţel" bun. Dacă ne bat pe umăr, le pupăm mâna. Dacă ne oferă forme superioare de a ne pricopsi, nu ne dăm în lături de la nimic. Dacă e cazul și ne lasă, îi deconstruim și pe ei, le facem o nefăcută. Orgoliul identităţii? Demnitatea de a fi român – de unde?
   În momentul de față, în diverse publicații românești scriu agenți virulenți ai deconstrucției. Poezia e toată deconstructivistă, ca și cea mai mare parte din proză și din dramaturgie. Și pictura e în bună parte atinsă de filoxeră. Sculptura a trecut, în deriziune, de la faza "nemâncați" la faza "burlesc". Iar analiștii, ideo-politici destul de mulți, se leapădă de nație și național ca de dracu'.
   La urma urmei, pe ce era să ne bazăm? Față de noi, regatele Poloniei și Ungariei au avut străluciri mai mari, au fost mai ofensive, au cotropit cu succes. Praga cehă a fost o vreme capitala Europei. Turcii, ruşii, nemţii au făcut cu noi ce au vrut. Evreii, când le-a fost greu, s-au adunat la noi. Ţiganii sunt aici buluc, huzuresc, încep să ne domine. Toţi, într-un fel, ne-au deconstruit sau măcar au vrut s-o facă. Acum însă s-a găsit şi fermentul ideologic. De păzit nu ne mai păzeşte nimeni. De educat nu ne mai educă nimeni. Vom fi printre primii cu specificitatea identitară tăbârcită.
   Calul troian e în casă! Dă din copite! Adio, naţie, şi n-am cuvinte!... Păcat!…

Reforme eminente şi iminente

(articol de Paul Everac)

   Se pune chestiunea să îmbunătăţim soarta omului nostru, să-i dam plinătatea şi sănătatea de care şi el, ca toţi ceilalţi pământeni, are atâta nevoie. S-au propus fel de fel de soluţii venind de la eminenţii săi conducători politici. Folosul lor nu va întârzia să se producă. Eu mă opresc numai la trei, deocamdată, care mi se par cele mai promiţătoare.
   Mai întâi e chestiunea organelor vitale. Când organismul s-a găsit în impas fiindcă, să zicem, fumase prea mult, guvernanţii s-au gândit că cel mai simplu ar fi să scoată un plămân la vânzare, să-l ia alţii pe mai-nimic, să-şi bată capul şi să-l facă bine. Au încasat şi câţiva gologani pe el, de care s-au bucurat foarte. Mai târziu au vândut un muşchi fesier, mai apoi un tendon, apoi o valvă tricuspidă şi în puţină vreme toată splina. Au vândut, prin sacra privatizare, şi ficatul când au văzut că nu răzbesc, apoi un rinichi şi o bună parte din intestinul subţire. Au dat apoi gât, ureche, au dat ve­zica; şi au tot aşteptat redresarea organismului din operaţiile şi sumele obtinute. Acum omul nostru independent (nu cel vândut) a ajuns bleg, letargic, abia mai geme, iar doctorii politici se întreabă ce sa mai vândă ca să se redreseze. Mai e puţin, foarte puţin, dar cum ne descurcăm cu un singur lob respirator şi cu un stomac mixt, pe jumătate luat de alţii, sunt semne că se va rezolva curând cazul. E o metodă specială, ieşită din cele mai iscusite boturi şi creiere. Trebuie dusă până la capăt ! Lumânarea finală ni se dă gratis.
   Foarte frumos au decurs lucrurile şi cu reţeaua sanitară care a fost şi ea simplificată şi regândită reformator. Mă mir ca ideea a venit atât de târziu şi că nu s-a extins şi în multe alte domenii. Bunăoară, cred că halta CFR Floreşti sau Gura Beliei ar trebui şi ele dărâmate. Sunt prea mici şi cer enorme sacrificii materiale. Poate fi anulată şi Breaza şi dacă mă gândesc puţin, şi Posada - cu Comarnic cu tot. Ce nevoie am mai avea de gara Azuga ? Să se pună târnăcopul pe Timişuri, ori să se facă acolo crescătorie de melci. E ţara împânzită de staţii parazit. După mine, aş tăia şi Poiana Ţapului şi Buştenii. Nu sunt hotărât în ce priveşte Sinaia. Să se dea omul jos la Predeal şi să vina înapoi. Sau şi mai bine: la Ploieşti, şi să mai facă vreo câţiva paşi. S-ar realiza mari economii, iar organismele umane s-ar fortifica.
   A treia îmbunătăţire s-ar cere făcută la butoiul Danaidelor, acela pe care nu-l poţi umple pentru că are găuri dedesubt şi se scurge apa ţârâind. Aceasta ţârâitură nu e bună, nici civilizată. S-ar cere să se mărească găurile, dar mai ales să se împo­do­bească, fie cu mixandre şi petunii, fie cu cerculeţe şi brâie de aur şi argint, mărindu-se viteza de scurgere. Care să dea astfel prilej la trasee minunate, la curbe lichide voluptoase, încât să stea mâţa europeană în coadă, să se minuneze ce am inventat şi noi cu inteligenţa noastră seculară. România trebuie să devină o grădină mirobolantă stropită cu jeturi de apă din butoiul Danaidelor la care sârguim cu toţii. Apa să se transforme in jerbe de culoare şi graţie. Noi ne putem adăpa şi cu apă de ploaie !…

România lui Gollum

Articol din 2009, din Gazeta de Sud.

România noastră se transformă încet, dar ireversibil, într-o ţară a Gollumilor. Precum Gollum, personajul din trilogia „Stăpânul Inelelor“, care s-a lăsat posedat de puterea malefică a inelului puterii absolute, vârfurile aşa-ziselor elite româneşti pactizează cu întunericul şi ne sacrifică vieţile pentru a gusta, aici şi acum, dintr-un fel de pseudorai al desfrâului, imposturii şi ipocriziei.
Cine este Gollum de România? Înainte de toate, Gollum este politicianul, această fiinţă chinuită de o foame neostoită după bani nemunciţi şi putere discreţionară asupra semenilor, un Gollum pe care Inelul inelelor îl face să fie prizonierul unei nebunii, nebunia întâiului chip al diavolului, minciuna absolută. Gollum politicianul ne vorbeşte, minţindu-ne, despre egalitate şi echitate, în vreme ce îşi promovează neamurile prin structurile guvernului sau pentru candidaturi la scaunul de europarlamentar. Gollum politicianul declamă despre dorinţa lui de a ne ocroti fărâma de pâine pe care abia o mai punem pe masă, dar în taină pactizează cu baronii şi oligarhii junglei economiei naţionale, aceşti orci flămânzi şi nesătui care îşi împart prada smulsă din avuţia ţării cu Gollumii grotei politicii româneşti. În mintea nebună a lui Gollum politicianul, sângele familiei lui este mai presus de sângele familiei noastre, rudele lui merită orice sacrificiu, iar noi, ceilalţi, nu reprezentăm decât nişte biete umbre rânduite să slujească gloriei şi bunăstării lui Gollum, conducătorul netrebnic al cetăţii noastre.
Gollum murdăreşte şi izvorul altă dată limpede al intelectualităţii. Îl vedem pe Gollum mânuitorul de condei cum îşi vinde sufletul Inelului inelelor, însetat fiind de faimă nemeritată, de doctorate şi titluri academice care, precum hârtia poleită, strălucesc în ochii lumii, fără însă a fi de folos acestei lumi sau lui Dumnezeu. Universităţile noastre sunt pline de Gollumi ai condeiului, impostura stăpâneşte mediul academic, Gollum şi-a făcut fabrică de doctorate şi îşi clădeşte bunăstarea spunând ipocrit că este posesorul înţelepciunii. Un duh luciferic bântuie inte-lectualitatea românească. Intelectualul român renunţă să mai lupte cu întunericul care cuprinde sufletele semenilor săi şi se lasă ispitit de Inel, crezând că a atins înţelepciunea absolută, căzând în impostură şi lichelism. Condeiul lui Gollum intelectualul nu mai răspândeşte lumină, ci doar o falsă înţelepciune care slujeşte întunericului.
Însă cel mai rău dintre Gollumi este Gollum pervertitorul spiritualităţii neamului. Acesta încearcă neobosit să ia chip de lumină, mărturisind în vorbă lumina, răspândind prin fapte întunericul. Gollum îmbrăţişează astfel răzvrătirea faţă de Dumnezeu, chipul cel mai hâd al îngerului căzut. O răzvrătire subtilă, insesizabilă pentru mulţi dintre noi, căci acest Gollum aproape că s-a contopit cu Inelul inelelor. Gollum pervertitorul nu se hrăneşte cu avuţia ţării şi nici nu sfărâmă înţelepciunea poporului. Hrana lui sunt sufletele noastre şi, de aceea, acest Gollum este mai rău decât toţi ceilalţi.
Într-o atmosferă de sfârşit de lume, mânaţi spre moarte sufletească de Gollumi, românii noştri îşi risipesc sufletul şi viaţa, înlănţuiţi tot mai mult în sclavie, lipsiţi de iubire faţă de semeni şi nepăsători la poruncile dumnezeieşti, bântuind într-o Românie cuprinsă de întuneric, România lui Gollum...

Ca să isprăvim şi cu aiureala asta

 
S-a tot afirmat că "regele" Mihai a fost îndepărtat forţat de la domnie. Nu reiese de nicăieri chestia asta, semnătura lui apare pe actul de abdicare. Groza a ţinut revolverul în buzunar, nu l-a scos ca să ameninţe cu el ("semnează, că de nu..."). Ameninţări verbale, şantaje ("cei o mie de studenţi") ? Vax. România pierduse sute de mii de oameni în războiul care se încheiase nu demult, alte multe mii urmând să mai moară în anii următori prin URSS, ca prizonieri de război, urmare a imperfecţiunilor schimbării alianţelor şi ale încheierii armistiţiului cu Aliaţii (de fapt, cu URSS). Unii nu s-au mai întors niciodată de acolo, deşi au supravieţuit. 

Că a scos din ţară mai multe tablouri de valoare este fapt dovedit, ar trebui clarificată şi chestiunea existenţei (sau nu) a unei sume primite în mod regulat din partea statului socialist, ca rentă, până prin anii '80. Procesele de revendicare a tablourilor (de către stat, prin avocaţi) s-au anulat după 1990, ceea ce spune mult.

Destul cu partea pecuniară, să intrăm pe cea politică. Nu sunt de aceeaşi părere cu unii care îi impută că a făcut răsturnarea de la 23 august 1944. Dar sub rezerva existenţei unui armistiţiu "alternativ", care ar fi fost deja în tratative avansate. Nu s-a scos niciun document esenţial în acest sens, nu că n-ar fi existat - atât cât ar fi putut exista. Asemenea lucruri nu le pui pe hârtie, sunt periculoase.

Dar a făcut câţiva paşi foarte greu de justificat:

- a promulgat legea parlamentului unicameral (se desfiinţa Senatul), deşi aceasta încălca flagrant Constituţia din 1923, reintrată în vigoare la 24 august 1944

- a validat (prin decret regal) "rezultatele" alegerilor din 1946, evident falsificate

- a participat la deschiderea lucrărilor "parlamentului" rezultat din aceste alegeri

- s-a afişat alături de trădătorul Iliescu şi de alţi lideri PSD la diverse evenimente 

- a consimţit la căsătoria "principesei moştenitoare" cu un personaj dubios, conectat la FSN/PDSR/PSD; la fel cum mai înainte a consimţit la relaţia aceleiaşi fiice cu socialistul britanic Gordon Brown, pe vremea când socialiştii (laburiştii) erau aproape comunişti în manifestări

Nu aş fi tratat subiectul dacă nu mă enervam citind articolul lui Cristian Câmpeanu de la România liberă, "Jos labele de pe monarhie". Şi dacă nu auzeam vocea odioasă a colaboraţionistului PnL/USL Victor Rebengiuc într-un documentar dat ieri (30 decembrie) la TVR, justificând şi promulgarea "semi-parlamentului", şi validarea "rezultatelor", şi participarea la inaugurare.

Organizarea nerentabilităţii

Articol din 2007, de Paul Everac:

  Un Amic, mai demult director performant de unitate socialistă, îşi deschide în capitalism o prăvălie cu de toate, o face modernă, civilizată, prosperă. Apoi se întinde, trage un locălaş de patiserie-cofetărie, sclipitor şi el pentru acel orăşel de provincie; iar în urmă cumpără şi pune în mişcare şi o fabrică-laborator pentru prăjituri şi cozonaci. Îl văd după vreo doi ani de avânt, îl întreb ce mai născoceşte şi dacă mai are energie să alerge de colo până colo în toată ţara, numai de dragul de a deveni un mare capitalist bogat. Poate sponsorizează şi cultura?!
   - Sunt la pământ! Spune Amicul, abia mai gâfâi, iar falimentul e la uşă! – Cum aşa? – Aşa e organizat. Să zicem că iau brânza cu 10 lei şi o vând cu 12 lei: rezultatul e nul, nu câştig nimic, căci banii se duc pe taxe şi impozite, întrucât, mă cunoşti, la mine totul decurge cinstit, cu acte legale. Rivalul meu fraudează fiscul. Ia brânza tot cu 10 lei şi o vinde tot cu 12, dar câştigă 2 lei la afacere. Statul nu încasează, evident, nimic. Şi cum am nu un rival, ci mai mulţi, toţi mi-o iau înainte, prin necinste, iar eu rămân mofluz. Am datorii uriaşe, uneori îmi vine să-mi pun ştreangul.
  A fi legal în România e azi nerentabil! Frauda, corupţia mă îngroapă, păcat de muncă, de osteneală, de idei. Să fur statul, să fiu necinstit, îmi este moralmente imposibil. În schimb, dacă îl ascult, mă ruinează. Aşa e organizat! 
  Aş fi pus la îndoială această concluzie groaznică, dacă în perindarea cu maşina pe care am făcut-o prin ţară n-aş fi văzut cam 60% din pământuri nelucrate. De ce, de lene? Nu, ci din pricina nerentabilităţii. Cheltuielile de producţie ale agricultorului nu se răsfrâng în preţ, vorbesc în special de micul agricultor, acela fără mijloace. Pare organizat ca el să nu-şi recupereze banii. Şi atunci renunţă, vinde. Oricând se găsesc companii becalistice care cumpără cu toptanul, pe ruina agricultorului mic şi mediu, aşteptând să vândă marelui capitalist, de obicei străin. Câştigă gras străinul, câştigă intermediarul, ţăranul bate din buze. Dacă mai are şi o secetă sau o inundaţie, e terminat, ca Amicul. Pe aceasta mină, becaliştii intermediari îşi fac palate şi dau pomeni, spre admiraţia prostimii fără cap; iar ţara trece, cu acte în regulă, sub stăpânire străină.

Clişeul cum că "Occidentul nu susţine antireformiştii" ar cam trebui abandonat

Prioritate de dreapta:

Ani şi ani şi ani de zile, "centrul-dreapta" s-a erijat drept singurul interlocutor al "Occidentului" în România, şi drept reprezentantul veritabil al valorilor occidentale. Deşi prima dovadă mai importantă a acestui fals a fost evidentă odată cu depunerea cererii de aderare la UE şi cu "Declaraţia de la Snagov" (ambele, încă de pe vremea lui Văcăroiu şi FDSN/PDSR), mitul a continuat să persiste.

PSD a fost primit în Internaţionala Socialistă şi în Partidul Socialiştilor Europeni, sub guvernul Năstase a fost aderarea la NATO, FMI şi Banca Mondială au finanţat mereu regimurile de stânga, la fel - firmele occidentale au băgat bani de publicitate în Antene, deşi au existat petiţii împotriva finanţării lor. Şi au mai fost fregatele, Bechtelul şi Galaţiul. Şi o parte din "manopera" de la Bancorex, BCR şi Banca Agricolă.

În ce constă, de fapt, mitul ? Partea sa principală are la bază lozinca "Occidentul pune mai presus de orice valorile (precum democraţia, integritatea, drepturile omului...) în raporturile sale internaţionale". Da-da. Uitaţi-vă numai la cooperarea cu China şi cea în pregătire, cu Iranul.

Ponta îsi permite să facă ceea ce face (printre altele, cu Codul Penal) şi între timp se salută şi conversează cu Obama - dar, ce-o fi şi Obama ăsta, dacă nu tot un radical de stânga ? Pe linie UE, Ponta s-a aliniat la partea importantă ("Sunt unul dintre cei care cred în acel proiect - şi sper să se realizeze pe parcursul vieţii mele politice - al Statelor Unite ale Europei"), că doar n-oţi fi crezut că UE o însemna doar integritate, cum zice Macovei. Iar pe partea de prăduială, oare ce n-ar vinde USL-ul ca să facă un ban ? Pământ, active, ce s-o cere.

Lista vânzătorilor

Prioritate de dreapta:

Cum s-a votat legea care permite străinilor achiziţionarea de terenuri agricole ca persoane fizice. Legea a fost trimisă la promulgare pe 19 decembrie, la doar două zile de la votul final, în loc de cele cinci zile regulamentare în care se poate contesta constituţionalitatea (la CCR). Nu s-a contestat la CCR, iar promulgarea anticipez că va avea loc înainte de 1 ianuarie (când legea "trebuie" să intre în vigoare), deşi termenul-limită al promulgării este de 20 de zile. Au "defectat" (voturi DA) senatorul PDL Alexandru Pereş, un adept al regionalizării chiar şi în varianta USL, şi deputaţii PP-DD Andrei-Răzvan Condurăţeanu şi Ioan Hulea, care au trecut apoi la UNPR.

Bazele s-au pus odată cu Constituţia din 2003, adoptată printr-un referendum falsificat, când s-a scos dispoziţia constituţională (Art. 41 din Constituţia din 1991): "Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor".

Senat (9 decembrie 2013):

Grup	Pentru	Împotrivă	Abţineri	Nu au votat
PC	5			1
PD-L	1	4	7
PNL	29
PP-DD		7
PSD	58		1
UDMR		1	1

O stafie bântuie România - „Societatea civilă“

Curentul (articol din 2009):

Un conglomerat cu denumire generică - societatea civilă - apare când şi când în plan public, asumându-şi diferite cauze, de regulă cu substrat politic nedeclarat. Invocând atribute ale moralităţii, lansând campanii ce au în vedere apărarea drepturilor omului şi susţinând că exprimă vocea tăcută a majorităţii sau că ar media reprezentarea unor opinii ale unor câmpuri vaste ale societăţii româneşti, reprezentanţii aşa-numitei societăţi civile ocupă sau revendică platforme de autoritate în spaţiul opiniei publice.

Mai nou, vedem aşa-numiţi reprezentanţi ai „societăţii civile“ puternic implicaţi în contestarea - inclusiv juridică - a codurilor, pentru motive nedeclarate deschis, dar care devin vizibile observând suportul unor organizaţii cunoscute pentru legăturile cu reţele europene de stânga, anticreştine şi pro-homosexualitate.

Deşi nu au calitate procesuală clară, aceste organizaţii ce pretind a reprezenta „societatea civilă“ sunt înzestrate şi cu un alt abtribut, cel al imposturii. Pe de o parte, deoarece sintagma „societate civilă“ nu este definită juridic sau normată în vreun fel de vreo prevedere legislativă.

Ziariştii „Curentul“ au luat legătura cu avocatul Cătălin Predoiu, ministru al Justiţiei, pentru a ne edifica asupra termenului şi pentru a afla dacă există un text de lege ce delimitează şi stabileşte cine anume este „societatea civilă“ în România şi ce atribute juridice încarcă acest termen. La aceste întrebări, domnia sa ne-a comunicat că termenul apare în „vechiul Cod Civil într-o manieră pe alocuri desuetă“ doar pentru a diferenţia distincţia dintre societate comercială şi societate civilă ca entitate ne-comercială - relaţie dintre mai multe persoane care se asociază în vederea atingerii unor scopuri sau interese comune.

BÂLBÂIALĂ POLITICĂ

Literatura şi Arta:

E adevărat , ne-am bucurat de acalmia din Parlament şi viaţa politică basarabeană. Dar se vede că e caracteristic moldoveanului să nu fie fericit pe mult timp. Mai rămân nişte „probleme”, care ne pot dezbina şi, desigur, intuiţi că o astfel de „problemă” este cea a LIMBII PE CARE O VORBIM! Şi aici toţi sunt „specialişti”, ca, de fapt, şi în probleme de educaţie sau cele medicale. Iată că în sfârşit Curtea Constituţională s-a expus referitor la denumirea limbii. E ROMÂNĂ ŞI PUNCTUM! Şi imediat, ca într-o competiţie, de fapt acerbă, s-au avântat voroniştii, dodoniştii, dar şi filaţii, cormanii (ieşiţi din ţara lupilor!”), care bat în sireaca limbă română cum pot, cu înverşunare, spunând că ei vorbesc limba moldovenească sau politic moldoveneşte, iar ştiinţific – româneşte. Suntem moldoveni, spun ei. De fapt, aceasta ar fi treaba lor, dacă nu ar reprezenta elita politică „statală „ sau „de stat”, cum le place să spună moldoveanul munteanu şi dodon! Ei vorbesc limba moldovenească (citeşte „rusă” sau amalgamul – ruso-moldovenesc primitiv!). Şi aici, mă supăr pe profesorii de limbă română, care încă n-au adus LIMBA LUI EMINESCU ŞI VIERU la ea acasă!! Aud – acest amalgam – de la viitorul Ţării, studenţii şi elevii de astăzi! Ce e drept, nu toţi profesorii de română sunt în tabăra moldovenismului primitiv. Mă deranjează atitudinea politicului moldovenesc, care, „in corpore”, cu excepţia Preşedintelui Nicolae Timofti, tace-mâlc sau se expune că, cică, e prea devreme (câte secole să mai treacă!) să spunem ADEVĂRUL sau, că avem alte „priorităţi” pe care ei înşişi nu le cunosc. Ei sar chiar peste Prut şi îl încolţesc pe Preşedintele Traian Băsescu, care spune prompt şi clar în ce limbă vorbim şi în ce stat trăim! Desigur, unul european! Nu-i vedem pe aceşti politicieni „moldovenizaţi” pe la SĂRBĂTOAREA LIMBII ROMÂNE, sau apar, pe furiş, depunând trandafiri albi sau garoafe roşii la busturile clasicilor (ei, depunătorii, fiind repartizaţi de către „şefii” partidelor de care aparţin!) fără să spună un cuvânt de felicitare poporului pe care îl diriguiesc!
Sper să ajungem la ziua (Doamne, ajută-ne!) când vom sărbători LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ în Piaţa Marii Adunări Naţionale, pe care mi-o doresc neîncăpătoare!
Sper! Dar Dumneavoastră?

Everac: Dilema cea mare

Prioritate de dreapta:

Care regim nu şi-a avut tromba lui de ploşniţe sinecuriste, sau prea costisitoarea sa fanfaronadă? Unde nu s-a instalat criminala idioţie de a vinde ieftin la străini capacitatea, şi de a le cumpăra apoi scump produsul? De a alunga de pe piaţă exemplarul autohton pentru specula de import? Cine a fost damblagiul care a articulat creşterea PIB-ului în special pe consum?

Articol de acum câţiva ani (2010), îl repostez cu diacritice:


   S-a ivit de-o vreme o dilemă îndelung dezbătută, însămânţând vrajbă şi manifestări populare, lupte politice în Parlament, soluţii inacceptabile de-o parte sau de alta: dacă actuala criză acută din economia românească trebuie remediată prin scăderea salariilor şi pensiilor (teza de dreapta) ori prin mărirea TVA şi transformarea cotei unice în impozit progresiv (teza de stânga).

   Dar nu aceasta, după mine, e dilema cea mare în materie politică. Ea, de altminteri, a şi fost rezolvată.

   Dilema cea mare e că şi stânga, şi dreapta, ca şi tot ce a mijit în nenorocita noastră viaţă politică, au operat în aşa fel încât să ajungem la această inexorabilă răscruce. Căci nu fac nicio diferenţă între partidele existente, fie şi în stare larvară, ori triumfător-guvernante, sau bătându-se în piept cu cărămida opoziţiei, în a dezarma aceasta ţară de capacităţile ei de producţie, morfolite şi înstrăinate, scoase la mezat cu bacşişuri josnice, sau hăcuite şi prăduite pur şi simplu din prostie sau intenţii criminale.

   Cine dacă nu socialiştii, prin spurcata gură a d-lui Roman, au enunţat că avem o masă de "fiare vechi" în locul industriei şi s-au grăbit s-o lichideze, cât mai oneros pentru noi, prin Muşeteştii ei?

   Cine dacă nu tătucul Iliescu a desfiinţat formaţiile agricole rentabile şi a lăsat să se închidă combinatele care ne hrăneau şi să se vândă cele ce ne ţineau în rândul lumii, pe mai nimic, în profitul spurcaţilor săi de colaboratori? 

Dinozaurul tare în dinţi (Paul Everac): Borşul de peşte

Prioritate de dreapta:
 
"Actually, there are no grassroots revolutions, period ! Any revolution is the by-product of a highly organised group of conscientious and professional organizers."  (Yuri Bezmenov) 

Articol apărut în Cronica Română acum câţiva ani (unde Everac avea rubrica lui, Dinozaurul tare în dinţi). L-am republicat punându-i semnele diacritice.

   Secretul borşului de peşte nu mai e de mult un secret: se bagă întâi chilca, peştele mic, obleţii şi albitura, se dă un clocot, apoi ei, întrucât şi-au făcut datoria, se svârlă şi se bagă în zeamă peştele mare.
   Mă bate gândul că şi unele fapte politice, chiar revoluţii, se săvârşesc după aceleaşi reţete. 
   Se aruncă întâi în foc chilca, omuleţii mai neînsemnaţi, tineretul năzdrăvan, masele de manevre, guralivii, veşnic nemulţumiţii, puşii pe zurbă şi pe schimbare. O bună parte din ei se lichidează, manu militari. O altă parte se trece mai apoi pe linie moartă, se inactivează de la sine.
   Apoi intră în arenă, mai exact în ciorbă, peştii mari, cărnoşi, de durată, care dau borşului oarecare consistenţă. Dar şi din aceştia pot fi unii aruncaţi peste bord când vin rechinii şi speciile foarte adaptate la acaparare, dinţoşii, necruţătorii. Însă cum în lume totul trece, alţi necruţători îi devoră pe cei dintâi în cadrul borşului politic.
   Comunismul a venit la noi cu mardeiaşi, golani şi capete mult înfierbântate care aveau misiunea să bage groaza în sedentari şi gospodăroşi. Dubele acelea de noapte, arestările, percheziţiile, bătăile, dispariţiile şi-au făcut repede efectul. Acea ciocănire perpetuă de către micii zelatori, unii complet de altă naţie, au băgat mare spaimă în români, mai ales când veneau subit şi fără un criteriu foarte cert. Vrei să îngrozeşti lumea, scoate criteriile de persecuţie.
   Când ai un criteriu raţional omul face pe dracu’ să-l evite, să nu poată fi învinovăţit. Dacă totuşi înfruntă criteriul, ştie că o ia pe cocoaşă. Dar când urgia cade fără criteriu, atunci e panică! Stalin cunoştea bine treaba asta. Se spune că în Spania războiului civil, dar şi în Rusia revoluţionară, el ar fi pedepsit cu moartea pe unii din propriii săi zelatori nu numai pentru a le împiedica ascensiunea, dar şi pentru a-i zăpăci şi înspăimânta pe toţi. Pentru a le lua criteriile. Şi la noi au picat în faza aceea comunistă, se pare, destui gură-cască echivoci. Groaza era bine administrată.
   În faza a doua a ciorbei, când treaba se mai aşezase, chilca primară a fost zvântată şi zelatorii înfierbântaţi, au început să fie traşi la răspundere, ba chiar pedepsiţi. Mai întâi, ca la gladiatori, Stalin a arătat cu degetul în jos, îndreptăţindu-l (nu se ştie de ce) pe Gheorghiu-Dej să lichideze contul partidei Ana Pauker şi să o acuze de deviere, adică de excese, să reclame “legalitate”. Mai apoi, când regimul s-a încoţopenit şi mai tare, Nicolae Ceauşescu a dat de pământ cu Drăghici şi cu o parte din Aparatul de la Interne, pentru excese, ba a smotocit şi memoria lui Gheorghiu-Dej ca unul care a abuzat. Dar când a fost să-l acuze şi pe Ceauşescu însuşi că a abuzat (după ce, prin diverse devieri, se descotorosise de unii) s-a făcut o nouă ciorbă, cu o nouă chilcă şi o nouă albitură, intrând în ea peşte mărunt, tineret zgomotos şi “eroic”, pus pe zurbă, plus scandalagii de primă etapă, iar la Timişoara vagabonzi spărgători de vitrine. S-a tras în chilcă şi în oamenii muncii cei mai agitaţi, care au dat spuma ciorbei. Apoi s-a ales acolo un comitet de înţelepţi care să dreagă zeama şi să dea un gust, o direcţie, cu Lorin Fortuna, Claudiu Iordache şi ceilalţi. S-au băgat curând alţi înţelepţi de la Bucureşti, de talie mai mărişoară, zvârliţi şi ei în oală de nu prea se ştie cine, care i-au opărit şi scos la margine pe cei de la Timişoara, nemailăsându-le multe zile politice. Apoi a început bătaia peştelui la Bucureşti, când a venit un crăpcean mare şi solzos, un somn grăsuliu cu ochi căscaţi şi vreo două, trei ştiuci, iar peste ei alţii, aduşi din mări străine, cu cozile bătând. De chilcă şi de albitură ca şi de primii protagonişti, nu mai ştie nimeni, căci s-au dat de-o parte.
   Ciorba ar trebui să fie bună, dar nu prea are gust. Pe alocuri e chiar greţoasă. Colţoşii sunt la post, rechinii bălăcesc în voie. Un peşte-şarpe de speţă marină conduce jocul, dând la fiertură un iz de ciuşcă şi de boia. Cei mai mulţi servesc sorbind cu linguriţa de pe margini. Alţii înghit în sec. Albitura revoluţionară a fost scoasă cu prostovolul şi dată de-o parte. Acum ar urma, după sora noastră Franţa, pentru ca meniul să fie complet, ciulamaua Directoratului, apoi Consulatul şi in urma Imperiul, care până la urmă degenerează şi aşteaptă o nouă plevuşcă bine îndrumată pentru o nouă revoluţie.
   “Lingura şi strachina, mămăliga e gata!”

Câteva ciudăţenii privind mitingul din 21 decembrie 1989 din faţa sediului CC al PCR

Prioritate de dreapta:

În primul rând, faptul că s-a decis ca el să se ţină. Să aduni atâta lume la un loc nu-i acelaşi lucru cu mitingurile regizate de prin întreprinderi, de "adeziune la politica partidului".

Apoi, contramandarea lui (cel puţin o dată). Că s-a hotărât totuşi ţinerea mitingului, o pun pe seama "ei". Au fost şi alţii, dar cred că Elena Ceauşescu a înclinat decisiv balanţa. Demult nu mai era în lumea reală.

Revenirea Ceauşeştilor din Iran (când vizita lor părea mai degrabă o "extragere" dintr-o zonă periculoasă).

Convocarea la miting şi a nemembrilor de partid (lucru rar, de obicei ei participau doar la defilările de 23 august, la alte acţiuni erau convocaţi numai membrii PCR).

Transmisia în direct a mitingului, inclusiv a momentelor când Ceauşescu intră în derută.

Primele grupuri de manifestanţi (câteva sute, apoi câteva mii) din primele ore de după spargerea mitingului nu sunt dispersate de miliţie şi de USLA (când încă nu ar fi fost prea dificil). În schimb, apar cordoane în jurul zonei clădirii CC.

Se pot face filmări din hotelul Intercontinental, nimeni nu intră în camere peste cameramanii de ocazie (erau securişti şi în hotel, şi în Teatrul Naţional). Unii chiar filmează lejer, din balcoane.

Dan Iosif (sau Dumitru Dincă ?) găseşte o scară lungă, cu care se urcă pe reclama de la intrarea în parcarea subterană din faţa hotelului Intercontinental spre a vorbi mulţimii.

Pasivitatea uslaşilor care creaseră un semi-cordon lângă rondul de la Universitate (practic inutil, lumea trecea pe lângă el). Nu reacţionau, nu au fost altercaţii cu manifestanţii, se ignorau reciproc (în primele ore, după aceea s-au retras).


Şi prin alte părţi (aici, R.S. Cehoslovacă) au fost momente mai ciudate:

"The Economist a raportat în noiembrie 1989, cu o notă de neîncredere, lipsa ciudată de spontaneitate din partea demonstranţilor oarecum letargici. Bătrânul episcop de Praga a încercat să salveze situaţia făcând un apel pentru continuarea protestelor, iar următorul val de demonstraţii a arătat un pic mai bine, iar la rândul lor au dat poliţiei un pretext pentru o afişare a brutalităţii. În acelaşi timp (probabil din anxietate că revoluţia ar putea muri, eventual, de frică) comuniştii au promis să trateze demonstranţii mai blajin de aici înainte. Momentul cheie s-a întâmplat pe 27 noiembrie, când mulţimea mult mai îndrăzneaţă a ajuns la clădirea Comitetului Central scandând: "Jos cu partidul unic !", astfel repetând noţiunea invocată câteva zile mai devreme de către prim-ministrul comunist, Adamec. Ca răspuns la această cerere îndrăzneaţă, demonstranţii au văzut feţe zâmbitoare la ferestrele clădirii partidului şi gesturi de solidaritate fericite din partea aparatcikilor de partid".

Protestez!

Nu înţeleg de ce ţipă Ponta şi Băsescu la mine, ameninţîndu-mă că intră România în colaps? În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare că e în colaps dintotdeauna. De cînd m-am născut. Comuniştii, nu ştiu cum se făcea, dar ajungeau să ne ia la contract şi porcul din coteţ. Erau stăpîni pe livada noastră, pe cazanul cu ţuică, pe orătăniile din bătătură. Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape nefirească. Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps. În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul acord cu FMI, şi cînd economia duduia, şi cînd căutam luminiţa de la capătul tunelului, pe care constat că nu am mai găsit-o. Va fi, probabil, lumînarea de la căpătîiul părinţilor şi bunicilor noştri. Acum, aud că România se duce fix în faliment, iar guvernanţii îmi cer să fiu solidar nu ştiu cu cine, să cedez 25% din leafa mea, 15% din pensia mea. Mă uit la Băsescu, la Ponta, şi la toţi cei ce se perindă, zilnic, la televizor, şi nici unul dintre ei nu mi se pare a fi un om marcat de dificultăţile crizei economice. Nici Guvernul şi nici Parlamentul nu dau semne că s-ar afla în criză. De asemenea, nici miile de vile, întinse pe sute de hectare nu par a fi atinse de efectele crizei. Dar, defectul meu: am avut ochi de văzut şi urechi de auzit. Drept care, pot să afirm următoarele:
- Da, aparatul de Stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş. Voi, cei ce alcătuiţi clasa politică, sînteţi aceia care l-aţi transformat în monstru.
- Dacă există un monstru care căpuşează mediul privat, acela nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; ,,grasul“ care l-a încălecat pe cel slab sînteţi voi, cei aflaţi mereu la Putere: PDL, PSD, PNL şi găştile mai mici – PC, UDMR, Partida romilor, partidele minuscule ce-şi spun reprezentante ale minorităţilor. Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Apoi, v-aţi făcut stăpîni pe ţară şi i-aţi vîrît pe gît atîta clientelă politică, încît abia mai poate respira.
- Aţi spart instituţiile Statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau posturi de conducere pentru clientela de partid.

Un test pentru Eurasia (German-Foreign-Policy.com)

Ein Testlauf für Eurasien 05.09.2011

BERLIN / TIRASPOL / MOSCOVA - Guvernul federal [german] lansează un nou test pentru o cooperare germano-rusă, ocolind Statele Unite ale Americii. Etapa experimentului este Transnistria, o regiune secesionistă din sud-estul Europei, care s-a separat de Republica Moldova după dezintegrarea Uniunii Sovietice la începutul anilor '90 şi care, fără a fi recunoscută, îşi susţine suveranitatea. Sunt încă staţionate în Transnistria trupe ruseşti din regiunea Moscova, considerate ca fiind un avanpost al Rusiei în sud-estul Europei. Guvernul german a iniţiat recent o schimbare fundamentală privind conflictele din Transnistria. Dacă a fost vreodată de partea Republicii Moldova în conflictul secesionist, căutând, deasemenea, să slăbească poziţia Moscovei, cerând integrarea deplină a Transnistriei, acesta este acum apropiat de poziţia acesteia [a Moscovei]. Criticii subliniază că aceasta corespunde cu atitudinea Rusiei şi consolidează poziţia Rusiei în sud-estul Europei. Berlinul şi Moscova clasifică acest caz drept un test pentru o "arhitectură de securitate" comună a UE şi a Rusiei, fără Statele Unite ale Americii.

Conflictul secesionist
Sub numele de "Transnistria" s-a separat, la începutul anilor 1990, o parte estică mai industrializată a Moldovei, care ea însăşi tocmai părăsise Uniunea Sovietică aflată în prăbuşire. Un scurt război civil s-a încheiat cu participarea soldaţilor ruşi. Regimul separatist din capitala transnistreană, Tiraspol, a persistat; cu toate acestea, recunoaşterea internaţională a Transnistriei nu a avut loc. Numai Rusia "cooperează strâns cu guvernul de la Tiraspol şi îl susţine politic, financiar, economic şi militar", spune ferm Fundaţia Konrad Adenauer (a CDU). [1] Moldova vrea să integreze Transnistria din nou, acest lucru este încă în litigiu. O asemenea soluţie ar fi fost de neconceput, în Moldova intervenind în anul 2001 o victorie electorală zdrobitoare care a adus la putere Partidul Comunist. Şeful partidului, Vladimir Voronin, a devenit preşedinte şi a solicitat aderarea Republicii Moldova la Uniunea Rusia-Belarus. La acel moment chiar părea posibil, şi ar fi privat deasemenea ţara vecină, România,de influenţa occidentală, făcând-o să se orienteze mai mult spre Rusia. Influenţa germană în Moldova a fost relativ scăzută în tot deceniul trecut, comerţul bilateral a crescut nesemnificativ, a existat o cooperare la scară mică a forţelor armate în formarea ofiţerilor.

Nr.2 al think-tank-ului PSD cere integrarea Rusiei în sistemul de securitate european şi euro-atlantic

Prioritate de dreapta (2012):

Adrian Severin, vicepreşedinte şi director coordonator al Fundaţiei Institutul Social Democrat "Ovidiu Şincai", despre participarea României la subminarea NATO:

[...] Dincolo de aceasta, insa, ca tara de linia intai la frontiera rasariteana a UE si a NATO, Romania ar trebui sa inteleaga ca neutralizarea pericolelor securitare avandu-si originea la Kremlin poate fi realizata in mod efectiv si durabil mai ales prin cresterea nivelului de securitate al Rusiei. Or, din perspectiva Romaniei, a UE si a NATO asa ceva se poate obtine prin trecerea de la parteneriatul circumspect cu Rusia ori si mai rau, de la logica Razboiului Rece la integrarea Rusiei in sistemul de securitate european si euro-atlantic. Daca Rusia lui Vladimir Putin pare a fi renuntat la doctrina cancelarului Gorceakov, pe care dadea semne a o promova Rusia lui Boris Eltin, este acum necesar ca respectiva abordare sa fie promovata de UE care, raportandu-se la Moscova, sa spuna : „Europa nu se ofenseaza, Europa se asociaza!”

Intre o putere globala hard decadenta (Rusia) si o putere globala soft emergenta (UE) interesele strategice pot fi convergente, complementare sau / si compatibile. Pe o asemenea baza se poate construi. Aceasta presupune, insa, secularizarea relatiilor cu Rusia si resetarea lor in termenii securitatii comune care impun eforturi solidare spre realizarea interoperabilitatii legislative, politice, institutionale, economice si chiar culturale.

Actionand din interiorul aliantelor sale si de aceea putand fi decomplexata, Romania ar trebui sa dedramatizeze si dezideologizeze raporturile cu Rusia, pentru ca astfel sa-si procure contextul in care sa propuna redefinirea securitatii Rusiei, a UE si a vecinatatii lor comune in termenii unei unitati coerente. Daca ar reusi-o Romania ar aduce o contributie semnificativa si pozitiva la echilibrarea interesului strategic al Rusiei cu cel al UE pentru Moldova, prevenind transformarea acesteia intr-un teren de confruntare strategica si salvgardandu-i perspectivele europene.  

http://www.corectnews.com/politics/republica-moldova-un-vecin-strategic-uitat

Ceva similar susţinea şi Nr.1 de la Institut, Adrian Năstase, în 2002:

În al doilea rând, UE trebuie sa-si defineasca cât mai curând pozitia fata de centrele de putere. Care este viitorul relatiei trans-Atlantice, care ar fi cea mai buna politica fata de Rusia, cum putem aborda China? Cum putem mentine echilibrul între acesti actori, mai ales în ceea ce priveste Rusia si SUA? În al treilea rând, cum îsi va juca Europa rolul în diversele crize internationale. Consider ca aceia care vor reusi sa aduca pacea în Orientul Mijlociu vor deveni unii dintre viitori leaderi ai lumii.
 

România preconizeaza o Uniune constituita ca o federatie de state-natiuni. Sustinem consolidarea dimensiunii comunitare; acest lucru presupune o întarire a institutiilor europene direct responsabile de implementarea politicilor comunitare, mai ales a Comisiei Europene.

Apărarea: O turmă de oi

Caiete Silvane:

   Suntem într-un moment de răscruce. Europa e cu ochii pe noi. Dar nu numai ea: și America, și Australia, și Groenlanda, și mafia italiană, și traficanții de droguri, și purtătorii de pistoale la șold (sau la spate). Suntem o țară râvnită. Toate consfătuirile europene la nivel înalt, pe acest subiect își axează pledoariile. Și cum să nu fim? Atâta vreme cât țara este reprezentată „la nivel înalt” de EBA (fata „lu tăticu”) sau Becali (căzut acolo tot datorită „lu tăticu”). Nu este de făcut altceva decât semnarea unor acte.

   Nu prea suntem înțeleși. Predilecția fanariotă pentru averi rapide a făcut din mințile marilor noștri conducători niște cățeluși buni de dat din coadă la orice foșnet al unui „euro”. Ce mai contează că suntem la un moment de răscruce?     
   
   Secătuită, țara asta se încăpățânează să fie țară. Poporul ăsta, ucis la propriu de către imbecili ca Emil Boc și ulterioara sa șleahtă, se încăpățânează să fie viu. Poporul acesta face copii. Poporul acesta își crește copiii. Poporul acesta nu este de acord cu variantele de supraviețuire propuse de fiecare guvern ce a făcut bani buni pe spinarea sa. Poporul acesta nu mai are țintă. Poporul acesta se roagă să mai vină un Mântuitor care să-l scoată din robia impusă de „Stat”. Expresii ca: „trebuie să dau bani la Stat” sau „Statul mă obligă să...” sunt deja tradiționale. Dar cine este Statul? Enoriașii puterii politice – asta este Statul. „Tremurăm de frig și de foame, domnule Stat!”, zice poporul. Iar Statul „consfătuiește” cu opulența meselor întinse pe la Sinaia (să nu mai spunem de întâlnirile „Statului” în diverse țări exotice).     

   Suntem la capătul răbdării. Am aflat că „Statul” nu ne poate salva. Am aflat că acei indivizi la costum și cravată nu sunt altceva decât „fata lu tăticu”. Am aflat că guvernul nostru acordă, pe bandă rulantă, titluri de proprietate asupra României celui care plătește mai mult. Povestea asta devine din ce în ce mai fascinantă pe măsură ce-mi aduc aminte de toată degringolada din ultimii douăzeci și ceva de ani. Cât de stupizi pot fi oamenii ce compun poporul român? Cu cât s-a cumpărat tăcerea poporului român? Care dintre prietenii noștri, rudele noastre, apropiații noștri de zi cu zi au câștigat ceva din afacerea tăcerii despre „Stat”?     

   Votăm în continuare ca o turmă de oi dusă la tăiere, iar această senzație, repetată de câte ori este nevoie, ne dă impresia că „poporul conduce”. Domnilor, poporul nu mai există. Poporul a devenit un simbol manipulabil, un fel de minimă apăsare pe un buton. Poporul acesta este reprezentat numai de câțiva visători care nu se pot acomoda cu zilnica teroare. Ar trebui să așteptăm de la aceștia un sprijin, un semn că există. Însă aceștia nu vin să salveze o țară sau un popor – ei intervin în identitatea acelei țări sau acelui popor. Acestora nu li se poate opune un regim politic, o armată.     

   Țara mea nu este apărată de ei. Țara mea a fost lăsată de izbeliște și cumpărată pe baza unor comisioane grase de către diverse „entități democratice”, cum a fi FMI sau CEC (Curtea Europeană de Conturi) sau ONU. Țara mea nu mai există. Desigur, mă pot mișca în acest teritoriu, mă duc la munte sau la mare, dar țara aceasta simt că nu mai este a mea. Pe mine și pe alții ca mine nu ne apără nimeni. Oricât am nădăjduit că frumusețea lumii mele, libertatea mea, eliberarea mea sunt posibile – nu mă apără nimeni. Ce să fac de aici încolo? Sunt un simplu scriitor. Doamne, după ce am scris aceste rânduri, ce se va mai întâmpla? Ajută-mă, Doamne!

Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene ?

Prioritate de dreapta:

Traducerea articolului "Que reste-t-il de la démocratie et de l'Etat de droit dans le régime de l'Union européenne ?" apărut la L'Observatoire de l'Europe.

În regimul nostru politic nu mai este clară nici o ierarhie a normelor, nici o separare reală a puterilor, nici o stabilitate instituțională, nici o reprezentare egală a cetățenilor, nici o responsabilitate politică reală, nici o inteligibilitate a puterii, nici o neutralitate constituțională. Acesta nu serveşte nici democrației, nici statului de drept, nici construcției europene, refuzând, sub pretextul că intențiile și promisiunile Europei sunt minunate, să facă acea necesară "analiză critică" la care ne invita Hannah Arendt, împotriva amenințării totalitare reprezentate de degenerarea democrațiilor în tehnocrații.

Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene ?

de Christophe Beaudouin, doctor în drept public

Vorbind de faţă cu Președintele Republicii la Palatul Elysée, cu ocazia primirii înalţilor functionari de stat, pe 8 ianuarie 2013, vicepreședintele Consiliului de Stat Jean-Marc Sauvé n-a folosit ocolişuri: "Matrice a Naţiunii, de care, de la monarhie la Republică, este în mod consubstanțial legat, Statul răspunde de patrimoniul ei, îi apără interesele și valorile, duce cu el speranțele sale. Dincolo de evenimentele din istoria noastră, cât de dureroase vor fi fost ele, Statul este şi garantul continuității vieții Națiunii, și expresia democratică a suveranității". Acestea fiind spuse, vicepreședintele celei mai înalte instanțe administrative şi-a exprimat îngrijorarea: "Dar Statul, ca şi administraţia care îl serveşte, este acum pus în discuţie de schimbări profunde: globalizarea; integrarea europeană; descentralizarea internă (...). Şi, deși acesta este îngrădit, reglementat, ocolit, expus la tot felul de imixtiuni, nevoia de Stat nu a fost niciodată mai mare."

Europa este de-acum, într-adevăr, contextul economic, politic, juridic și cultural în care trebuie să trăim. Așa se consideră că am decis prin reprezentanții noștri succesivi și printr-un referendum, în ultimii treizeci de ani. Am luat notă.

"Stângiştii și liberalii se tem de o schimbare conservatoare la nivel european"

Prioritate de dreapta: 

Traducerea articolului apărut la Free Poland Info, "Hungarian intellectuals' dramatic letter" ("Scrisoarea dramatică a intelectualilor din Ungaria"):

Un grup de câteva sute de intelectuali unguri au semnat o scrisoare deschisă dramatic intitulată "Către cetățenii Europei", despre falsificarea realității, minţirea opiniei publice, crearea de amenințări non-existente, și mai presus de toate - despre amenințarea cu bau-baul regimului de dreapta. Faptele prezentate în scrisoare sună foarte familiar pentru noi, polonezii. Mai jos, textul scrisorii :

Scrisoare deschisă către cetățenii Europei

Dragi prieteni,

De la alegerile din 2010 a fost pornită o campanie sistematică de defăimare îndreptată împotriva Ungariei, prin care ziare de mare circulație, emisiuni de televiziune și alte mijloace media răspândesc în mod tendenţios știri false și care o discreditează sistematic, zi de zi. Aceste știri încearcă să convingă opinia publică, care nu este familiarizată cu realitatea ungară, că democrația a fost subminată în Ungaria, că minoritățile sunt persecutate, că presa nu este liberă, că oamenii obișnuiți trebuie să se teamă, că a erupt un antisemitism și nişte prejudecăți furibunde, și că o elită de extremă dreapta se pregătește să introducă o dictatură totalitară.

Aceste relatări nu au nicio legătură cu realitatea. Există democrație în Ungaria, nimeni nu este discriminat din cauza originii sale și fiecare este liber să-şi publice propriile opinii. Noua lege fundamentală a Ungariei, care a înlocuit fosta constituție stalinistă, cu o întârziere de douăzeci de ani după eliminarea dictaturii socialiste, este în conformitate cu standardele europene și cu cele mai bune tradiții din cei peste o mie de ani de statalitate ungară.

Dragi prieteni,

A români sau de ce-a ales I.L. Caragiale să-şi proptească ultimii şapte ani prin Berlin

Revista 22:

Românirea dospeşte istoric. Si isteric.

Exilat de băşcălia miştoului şi a şmecheriei în chiar ţara unde ele înseamnă stil, părintele dialogurilor absurde a fost trenul de aterizare al avionului cu care speriam, noi, norii. De unde încă aşteptăm să plouă-apă, ca s-avem d-ale gurii. Nu el este actual. Noi suntem neschimbaţii. Mitică a murit de mult. N-a apucat boarea sovietelor. Îl vedeaţi respirând cu torţionarii ori cu Periclele carpatin împleticit în limba română? Bulă n-a fost decât un biet Hopa-Mitică. În ton cu vremurile. Avea ştiinţa supravieţuirii. Epigonii lui au năpădit locul. Suntem – prea mulţi dintre noi - d-ai lu’ Nimică. Mârlani de toate sudorile se înghesuie la taraba mâinilor întinse, doar-doar. Românirea dospeşte istoric. si isteric. Am trecut, ca gâsca prin baltă, de la trib la norod. Chiar dacă ne lipsea idealul. Aidoma norocoşilor puradei care-şi sorb nasul. Popor n-am ajuns a fi. Dar la ce foloseşte, când toţi ceilalţi cred că da?! Preaiubim adunătura de tip „La Moşi“. Ne ţinem bine de gaşcă.

Evoluţia propagandei regionalizării în România

Articol din 2005, site "PSD-globalişti".

CADRAN POLITIC:

Regionalizarea între spaimă, compromis şi necesitate 

În 1990 discuţiile despre necesitatea regionalizării României îi puneau pe reprezentanţii societăţii civile, care propuneau această temă spre dezbatere, în postura de a fi aproape lapidaţi. Conservatorii îşi etalau conştiinţa de paradă şi creau meseria de a fi român, datornic de a veghea cu crucea sub pernă şi toporul sub pat. Acum, regionalizarea a devenit o temă de salon, mai ales că numeroasele ONG-uri apărute în decursul anilor sunt puternic finanţate pentru a iniţia şi găzdui asemenea dezbateri. Cele opt regiuni administrative înfiinţate în urmă cu şase ani se dovedesc total ineficiente, rolul lor fiind mai degrabă de burete al fondurilor europene.

Potrivit oficialilor europeni, această formulă, de opt regiuni, va trebui să rămână, chiar şi ineficientă, deoarece România a încheiat Capitolul 21 de politici regionale şi “nu se pot schimba regulile în timpul jocului”.

Reprezentanţii societăţii civile consideră că, dacă tema regionalizării nu ar fi pornit din Transilvania, acum harta ţării ar fi arătat altfel, dar teama obsedantă de a pierde Ardealul a adus o opoziţie fermă faţă de acest subiect. Începând de la preşedintele Emil Constantinescu (considerat totuşi primul şef de stat democrat) până la Ion Iliescu şi Adrian Năstase, toţi şefii partidelor politice au condamnat aceste iniţiative, iar promotorii ideilor regionaliste au fost catalogaţi drept nişte trădători şi rătăciţi, în ciuda faptului că nimeni nu dorea ruperea ţării. Este necesară înfiinţarea unor structuri mai elastice, nicidecum introducerea vizelor pentru Bucureşti, Iaşi sau Constanţa.

Subiectul regionalizării României a cunoscut câteva momente importante, unul continuând o idee născută la Budapesta între 1988-1989 de un grup de intelectuali români şi maghiari. În acea perioadă grupul format din dizidenţi ca Dinu Zamfirescu, Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea) Mihnea Berindei s-a întâlnit cu intelectuali unguri şi au redactat Declaraţia de la Budapesta, ducument care conţinea şi tema reconcilierii româno-maghiare, fapt care l-a înfuriat la culme pe Nicolae Ceauşescu.

Peste zece ani, autorii, cărora li s-au adăugat şi alţi intelectuali, aveau să revină cu un alt document, Declaraţia de la Cluj, ceea ce l-a înfuriat pe preşedintele de atunci, Emil Constantinescu.

Trebuie menţionat însă că teza despre regionalizare se regăseşte în opinia tuturor formaţiunilor politice, cu excepţia PRM, prin vocea unor lideri ai acestora.

Pentru a avea progres în România trebuie să terminăm cu reformele. Altfel terminăm cu România.

Foarte interesantă abordarea. Timp de 23+ de ani tot suntem tocaţi cu "reforme", care de fapt au însemnat DECONSTRUCŢIE (industrială, psihologică, socială, culturală, identitară, şi statală - cu regionalizarea).
 
De 23 de ani nu mai construim, doar risipim ("distribuim", "privatizăm") şi îmbucătăţim ("restructurăm", "optimizăm", "redimensionăm"). Nu că tot ce construiam înainte era bun sau necesar (propagandiştii deconstrucţiei au fraza-tip, de contracarare: "eşti nostalgic/retrograd !").
 
SPQR:

Înapoierea prin reforme

Viitorul poate fi cu mult 
mai înainte de prezent, în trecut

Ca să ne putem vedea de treabă este nevoie să lăsăm istoria în pace. Adică să ne ocupăm de creșterea produsului intern brut, de pildă, deși nu sunt convins că aceasta este calea către mai bine, din simplul motiv că mai mult poate fi și mai rău. Dar pentru asta este nevoie să știm ce avem de făcut: corpurile profesionale să-și dezvolte competențele, spiritul de corp, copiii să învețe ce să facă când or fi mari la școală, părinții să își poată îngriji copiii. Toate acestea presupun liniște. Liniștea, la rândul ei, presupune mersul societății după valorile pe care societatea și le descoperă singură, sau le fructifică. Societatea își produce singură istoria. Mai ales una liberă. Societatea își asumă singură istoria, pentru că în istorie sunt modelele, de acolo vine demnitatea fără de care nu avem democrație. În istorie stau, ca într-un rastel, scopurile unei societăți. Nu în mințile unor intelectuali rătăciți de neam. Pentru că acesta este sensul rătăcirii, separarea de neam și, de la distanța confortabilă a sinecurii, cearta neamului: prin filme, prin ”proiecte științifice”, prin gesturi politice care îl ignoră, îl micșorează și-i terfelesc identitatea.

Ce are una cu alta, ar spune cineva, istoria cu azi-ul? Păi cine a mai văzut progres dintr-o neașezare continuă? În manualul de geografie, o asemenea scuturare se numește cutremur. România este Țara Reformelor, în care cadența proiectelor care schimbă consumând normalul este aproape una de mitralieră. Baza dezvoltării unei societăți este propria ei istorie, că doar progresul nu e prin suspendarea minții, a acumulării cunoașterii, materiale, demografice etc. Ce e istoria dacă nu tocmai acumularea? În doi ani am întors pe dos societatea de la educație la sănătate, pentru a nu știu câta oară, pentru a ajunge, în final, la rescrierea hărții administrative a țării. Am discutat în alte părți despre regionalizare, însă, ceea ce vreau să subliniez aici este tocmai faptul că, pentru a avea progres în România trebuie să terminăm cu reformele. Altfel terminăm cu România. Cine nu are stare, să se plimbe, să își ia concediu, să se interneze (sau să fie internat). Culmea culmilor este că, după ce am lichidat fabricile în loc să arestăm directorii hoți, acum lichidăm statul făcut cu atâtea sacrificii la 1918, în numele ”incapacității de absorbție a suportului financiar european”. ... Păi nu e mai simplu să cercetăm administratorii decât să răsucim o Țară? După ce umblăm la Țară ce o să mai fie de schimbat? Probabil lucruri mărunte, pentru că politicienilor cu puteri regionale nu le vor mai fi accesibile orizonturile unei puteri suverane. Nu fu în stare Spania să devină o mare putere după regionalizare, darămite România.

Problema este că pierderea unei Țări înseamnă intrarea într-un ciclu subistoric de vreo 300 de ani. Cam atât ne-a luat să ne revenim după bătălia de la Mirăslău, a lui Mihai Vitezul, înfrânt de austriecii în care a crezut până în ultima clipă. Și asta în condițiile în care, nota bene, am avut valuri neîntrerupte de oameni mari, unii chiar sfinți, ca Brâncovenii, personalități universale precum Cantemir, genii ca Eminescu, politicieni ca Brătienii și femei-regine ca Maria. Ba chiar și epoca fanariotă, atât de costisitoare, ne-a lăsat o valoroasă tradiție instituțională, culturală etc. Astăzi nu prea mai avem nimic din toate acestea. Peste puterile societății românești s-a instalat deșertul celor două bombe cu neutroni împotriva marilor modele - pentru că energiile unei societăți nu vin direct din cer, vin prin modele: prima bombă fu comunismul, a doua fu a celor 23 de ani de continue reforme după 1990. După 1945 am arestat oamenii, pentru a opri gândirea liberă. După 1990 am început să arestăm gândirea (moștenirea istorică) pentru a ”moderniza” oameni, pentru a-i ține închiși în cușca cu reforme.