Apărarea: O turmă de oi

Caiete Silvane:

   Suntem într-un moment de răscruce. Europa e cu ochii pe noi. Dar nu numai ea: și America, și Australia, și Groenlanda, și mafia italiană, și traficanții de droguri, și purtătorii de pistoale la șold (sau la spate). Suntem o țară râvnită. Toate consfătuirile europene la nivel înalt, pe acest subiect își axează pledoariile. Și cum să nu fim? Atâta vreme cât țara este reprezentată „la nivel înalt” de EBA (fata „lu tăticu”) sau Becali (căzut acolo tot datorită „lu tăticu”). Nu este de făcut altceva decât semnarea unor acte.

   Nu prea suntem înțeleși. Predilecția fanariotă pentru averi rapide a făcut din mințile marilor noștri conducători niște cățeluși buni de dat din coadă la orice foșnet al unui „euro”. Ce mai contează că suntem la un moment de răscruce?     
   
   Secătuită, țara asta se încăpățânează să fie țară. Poporul ăsta, ucis la propriu de către imbecili ca Emil Boc și ulterioara sa șleahtă, se încăpățânează să fie viu. Poporul acesta face copii. Poporul acesta își crește copiii. Poporul acesta nu este de acord cu variantele de supraviețuire propuse de fiecare guvern ce a făcut bani buni pe spinarea sa. Poporul acesta nu mai are țintă. Poporul acesta se roagă să mai vină un Mântuitor care să-l scoată din robia impusă de „Stat”. Expresii ca: „trebuie să dau bani la Stat” sau „Statul mă obligă să...” sunt deja tradiționale. Dar cine este Statul? Enoriașii puterii politice – asta este Statul. „Tremurăm de frig și de foame, domnule Stat!”, zice poporul. Iar Statul „consfătuiește” cu opulența meselor întinse pe la Sinaia (să nu mai spunem de întâlnirile „Statului” în diverse țări exotice).     

   Suntem la capătul răbdării. Am aflat că „Statul” nu ne poate salva. Am aflat că acei indivizi la costum și cravată nu sunt altceva decât „fata lu tăticu”. Am aflat că guvernul nostru acordă, pe bandă rulantă, titluri de proprietate asupra României celui care plătește mai mult. Povestea asta devine din ce în ce mai fascinantă pe măsură ce-mi aduc aminte de toată degringolada din ultimii douăzeci și ceva de ani. Cât de stupizi pot fi oamenii ce compun poporul român? Cu cât s-a cumpărat tăcerea poporului român? Care dintre prietenii noștri, rudele noastre, apropiații noștri de zi cu zi au câștigat ceva din afacerea tăcerii despre „Stat”?     

   Votăm în continuare ca o turmă de oi dusă la tăiere, iar această senzație, repetată de câte ori este nevoie, ne dă impresia că „poporul conduce”. Domnilor, poporul nu mai există. Poporul a devenit un simbol manipulabil, un fel de minimă apăsare pe un buton. Poporul acesta este reprezentat numai de câțiva visători care nu se pot acomoda cu zilnica teroare. Ar trebui să așteptăm de la aceștia un sprijin, un semn că există. Însă aceștia nu vin să salveze o țară sau un popor – ei intervin în identitatea acelei țări sau acelui popor. Acestora nu li se poate opune un regim politic, o armată.     

   Țara mea nu este apărată de ei. Țara mea a fost lăsată de izbeliște și cumpărată pe baza unor comisioane grase de către diverse „entități democratice”, cum a fi FMI sau CEC (Curtea Europeană de Conturi) sau ONU. Țara mea nu mai există. Desigur, mă pot mișca în acest teritoriu, mă duc la munte sau la mare, dar țara aceasta simt că nu mai este a mea. Pe mine și pe alții ca mine nu ne apără nimeni. Oricât am nădăjduit că frumusețea lumii mele, libertatea mea, eliberarea mea sunt posibile – nu mă apără nimeni. Ce să fac de aici încolo? Sunt un simplu scriitor. Doamne, după ce am scris aceste rânduri, ce se va mai întâmpla? Ajută-mă, Doamne!