Postări
Paul Everac, despre establişmentul cultural. Texte care revin în actualitate, de când cu decorarea "intelectualilor lui Băsescu".
Oamenii Măriei Sale
O aschimodie lucind de importanţă a apărut de curând în două, trei rânduri pe micul ecran, proferând - cu dezinvoltura unui scrântit - stihuri abjecte şi aruncând priviri de nagâţ intoxicat, ca fascinat de propria sa turpitudine. Nu era, dacă am înţeles bine, un om prins cu arcanul pentru a fi dus legat la un adăpost sanatorial, ci era un emisar cultural român liber, care trăieşte şi ne ilustrează virtuţile la New York, în cadrul Casei noastre de Cultură. Era adică, printre altele, reprezentantul meu, bălos la gură, sifilizat la concepţie, şi care emitea profesional murdării urât-mirositoare în tigve americane, pentru a arăta cât de "înaintaţi" suntem.
Cine dusese acolo această mostră de dizgraţie intelectuală altoită cu scârnă? Cine altul decât patronul său, care era dl. Patapievici şi care nu era la prima sa provocare, abia ieşit din manejul poney-ului pavoazat cu svastică. Acelaşi domn aruncase în nasul canadienilor un Eminescu mi se spune monstruos, după ce-l tăvălise pe poet şi prin bălăcăreala verbală, făcându-l de băcănie, ca pe unul ce astupă cultura, n-o mai îngăduie. Nici poporul care-l iscase pe Eminescu nu era tratat mai cu clemenţă, ci relegat în regn fecaloid de dl. Înaintestătător Cultural, şi el, într-un fel, reprezentantul meu, şi al Dumneavoastră.
Dar pe dl. Patapievici cine îl pusese în pită? Dl. Preşedinte Băsescu, acest gentleman jucător care se joacă printre altele şi cu a noastră cultură românească la stilul smuls şi împins, încercând să-şi facă loc cu coatele pe unde n-a umblat niciodată. Acest dandy, acest arbiter elegantiarum, civilizat şi cultivat la vorbă şi gest, care a înţepenit manşa culturii pe dreapta, amorţind-o acolo, încât ne rotim cu vreo 4-5 sibariţi elitari în cerc şi de-acolo nu ne mai scoate nimeni, şi-a pus pecetea nobilă pe tot ce ne reprezintă şi a devenit volens-nolens patronul pionului care devarsă imondice la New York.
Dacă dl. Băsescu nu era jucător, el putea face ureche surdă şi, învăluit în propria sa majestate, dădea jos de pe mantia-i bordată cu catifea omizile degenerate, cu care putea pretinde că n-are nicio legătură. Dar acum juvetele care defechează, urinează şi o ia la cioc în public cu atâta antren e pus acolo cu degetul, indirect, al domnului Băsescu, face parte dimpreună cu dl. Patapievici din trena lui şi din joaca lui. Ca şi crupa măgăruşului hitlerist. Iar vituperarea şi bombănirea poetului naţional intră în strategia şi zestrea domnului Preşedinte. Ca multe alte silnicii şi degenerescenţe. E un spirit de echipă şi nu avem ce face: c'est à prendre ou à laisser. Aschimodia poartă culori băsesciene, iar eu dacă vreau s-o resping, s-o alung din reprezentarea mea, trebuie să-l alung pe dl. Băsescu. Eu ca să scap de tartufismele dulceag-izmenite ale dlui Patapievici trebuie să scap de dl. Băsescu. Eu ca să mă scutur de elitismul cocoşat şi cosmopolit ce deferlează ca o spumă cenuşie asupra noastră trebuie să mă scutur de preşedintele jucător, dl. Băsescu, care şi-a agăţat mulţi muţunache de picioare: dai în ei, dai în şeful!
Dacă nu era jucător, dl. Băsescu putea să scuipe şi să înjure cât voia, putea să hăhăie cât poftea, el tot elegant şi prezidenţial se prezuma a fi, purta o togă mai puţin năduşită de băile de mulţime. Dar aşa, pârţurile trase de nagâţul nefericit şi (se presupune) drogat în nările newyorkezilor pleacă de la jucăuşa Prezidenţie prin înţeleptul domn Patapievici, care se joacă şi el cu noi, fecalele. Şi sprinţara dnă Ridzi atârnă de picioarele dlui Băsescu, şi dna Udrea, şi cine ştie câte alte cadâne risipitoare de euroi de criză. Garda băsesciană nu face economie, nici macar la gafe.
Numai că oamenii de ambe sexe ai Măriei Sale i-au cam mâncat creditul la Bucureşti şi i-au cam băsit reputaţia la New York. Păcat!
http://htdig.informatia.ro/cronicaromana/afisez.php?sid=98094&date=2009-08-26&afisez=local
Regulatorii humanişti
Când Preşedintele Băsescu a venit la Putere, el avea de partea sa, drept calităţi majore incontestabile, o gură bogată pe care francezii o numesc "la gueule" iar românii de baltă "papagal"; o ştiinţă neînfricată a conducerii vaselor de comerţ prin marea tulburată, plină de spume, zbuciumându-se în strâmtori, şi o ştiinţă a conducerii de agenturi navale profitabile pentru statul socialist.
Înfruntase furtuni cu glas şi cu ochi de vultur, cu privirea pe sextant, călărise zodiile, se strecurase prin taifunuri geografico-politice, scăpase indemn de persecuţiile dictatoriale. Dar cum toate au o limită omenească, avea şi un defect major, de neîntrecut: nu-l citise pe Cărtărescu. Mai mult: nici nu auzise de el. În nicio oră, ageră sau somnolentă, de cart la pupa, nu-i căzuse în mână aşa ceva. Când a fost întrebat, bravul matroz, altfel fără frică şi reproş, s-a bâlbâit, a devenit timid, a rostogolit vorbele care înainte săreau ca nişte castane pe jăratec şi a recunoscut, da, că poartă acest grav handicap, angajându-se să-l lichideze cât mai curând. Cum era să conducă România neştiind cine e Cărtărescu?
Curând a aflat că există şi o zonă de înaltă literatură şi înaltă filosofie în ţara pe care urma să o ia în mână, şi că marii protagonişti humanişti, mai daţi în mă-sa decât deocheaţii băieţi deştepţi, s-ar cuveni să stea in jurul său, cu periţiile lor, ca o salbă de nestemate în jurul unei frunţi uşor dezgolite, după tăierea moţului prezidenţial. Şi i-a strâns degrabă pe humanişti la Curte, începând să-i scarpine pe greabăn şi să le dea potricale şi dulceţuri, uitându-se cât mai atent la gura lor iscusită, înveşmântată aforistic şi deşteaptă nevoie mare. Nu sunt sigur că a dus romanul lui Cărtărescu până la capăt, de Orbitor ce e, însă de străduit s-a străduit. În schimb, cărţulia "De ce iubim femeile?" şi-a aşezat-o în sigurantă la căpătâi. Nu sunt sigur nici că a parcurs opera completă a celorlalţi trei dintre marii noştri filosofi postdecembrişti, deşi nu era un efort prea mare cantitativ, iar calitativ e liber fiecare să priceapă sau nu, d-aia e democraţie. Mi se spune că şi în angeologie şi în teoria limitelor (peratologie) şi în sociologia Omului Recent, domnul Traian Băsescu a făcut sensibile progrese, lucrând cu zel, ca să nu fie ajuns din urmă de domnul Becali. Acum România poate fi guvernată ceva mai bine.
Mai ales că băieţii care ne asigură Curtea, cum o făceau cândva Corneille, Racine şi Boileau, dar şi Bossuet şi Molière, la celălalt exemplar, al Franţei, acela cu perucă, şi aburcat în rangul XIV, ei bine, aceşti băieţi au început să dea şi directive, să spună ce trebuie să facă Preşedintele, să-l reguleze în sensul cel mai nobil al cuvântului, adică să-i impună nişte reguli de comportare, nu numai în trenul regal, dar şi în politica locală sau mondială. Preşedintele cunoaşte bine comportamentul la "Potcoava", dar nu cunoaşte încă suficientă filosofie şi morală politică. Şi iată că în "Evenimentul zilei" de ieri se ridică generos regulatorul, nu demult necunoscut, domnul Cărtărescu, şi-i spune elevului sau, spudeu neajutorat (abil numai pe mare când e ceaţă) cum să procedeze şi să se delimiteze de aceşti monştri care compun partidul prezidenţial, adică cum să bage spaima în echipajul comandat şi instruit chiar de el. Până să se înspăimânte echipajul, mi-e teamă că se va înspăimânta chiar Preşedintele nostru, biruitor în luptă cu nume de Traian, când se va vedea că a supărat a doua oară pe domnul Cărtărescu, că merită deci din plin o astfel de regulaţiune. Dacă se mai asociază şi ceilalţi 2-3 filosofi postdecembrişti ai ţării (în capul listei-tip de 300 de semnături pe care poţi să-i scoli şi noaptea şi să nu le spui despre ce e vorba că tot semnează) e de oaie! Humaniştii regulatori nu-şi fac decât datoria. Doar pentru asta sunt scărpinaţi şi purtaţi de colo-colo cu vagonul lui Carol al II-lea!
Iar domnul Cărtărescu, mult târşit în politică, trebuie crezut în tot ce spune sau cere, de către acest "grand bète" care şi-a permis să-l ignoreze aproape jumătate de secol. Fără cultură subţire, subtilă, aticistă, venind de la humanişti de profesie, unde în paşte pe mă-sa vreţi să ajungem?
Înfruntase furtuni cu glas şi cu ochi de vultur, cu privirea pe sextant, călărise zodiile, se strecurase prin taifunuri geografico-politice, scăpase indemn de persecuţiile dictatoriale. Dar cum toate au o limită omenească, avea şi un defect major, de neîntrecut: nu-l citise pe Cărtărescu. Mai mult: nici nu auzise de el. În nicio oră, ageră sau somnolentă, de cart la pupa, nu-i căzuse în mână aşa ceva. Când a fost întrebat, bravul matroz, altfel fără frică şi reproş, s-a bâlbâit, a devenit timid, a rostogolit vorbele care înainte săreau ca nişte castane pe jăratec şi a recunoscut, da, că poartă acest grav handicap, angajându-se să-l lichideze cât mai curând. Cum era să conducă România neştiind cine e Cărtărescu?
Curând a aflat că există şi o zonă de înaltă literatură şi înaltă filosofie în ţara pe care urma să o ia în mână, şi că marii protagonişti humanişti, mai daţi în mă-sa decât deocheaţii băieţi deştepţi, s-ar cuveni să stea in jurul său, cu periţiile lor, ca o salbă de nestemate în jurul unei frunţi uşor dezgolite, după tăierea moţului prezidenţial. Şi i-a strâns degrabă pe humanişti la Curte, începând să-i scarpine pe greabăn şi să le dea potricale şi dulceţuri, uitându-se cât mai atent la gura lor iscusită, înveşmântată aforistic şi deşteaptă nevoie mare. Nu sunt sigur că a dus romanul lui Cărtărescu până la capăt, de Orbitor ce e, însă de străduit s-a străduit. În schimb, cărţulia "De ce iubim femeile?" şi-a aşezat-o în sigurantă la căpătâi. Nu sunt sigur nici că a parcurs opera completă a celorlalţi trei dintre marii noştri filosofi postdecembrişti, deşi nu era un efort prea mare cantitativ, iar calitativ e liber fiecare să priceapă sau nu, d-aia e democraţie. Mi se spune că şi în angeologie şi în teoria limitelor (peratologie) şi în sociologia Omului Recent, domnul Traian Băsescu a făcut sensibile progrese, lucrând cu zel, ca să nu fie ajuns din urmă de domnul Becali. Acum România poate fi guvernată ceva mai bine.
Mai ales că băieţii care ne asigură Curtea, cum o făceau cândva Corneille, Racine şi Boileau, dar şi Bossuet şi Molière, la celălalt exemplar, al Franţei, acela cu perucă, şi aburcat în rangul XIV, ei bine, aceşti băieţi au început să dea şi directive, să spună ce trebuie să facă Preşedintele, să-l reguleze în sensul cel mai nobil al cuvântului, adică să-i impună nişte reguli de comportare, nu numai în trenul regal, dar şi în politica locală sau mondială. Preşedintele cunoaşte bine comportamentul la "Potcoava", dar nu cunoaşte încă suficientă filosofie şi morală politică. Şi iată că în "Evenimentul zilei" de ieri se ridică generos regulatorul, nu demult necunoscut, domnul Cărtărescu, şi-i spune elevului sau, spudeu neajutorat (abil numai pe mare când e ceaţă) cum să procedeze şi să se delimiteze de aceşti monştri care compun partidul prezidenţial, adică cum să bage spaima în echipajul comandat şi instruit chiar de el. Până să se înspăimânte echipajul, mi-e teamă că se va înspăimânta chiar Preşedintele nostru, biruitor în luptă cu nume de Traian, când se va vedea că a supărat a doua oară pe domnul Cărtărescu, că merită deci din plin o astfel de regulaţiune. Dacă se mai asociază şi ceilalţi 2-3 filosofi postdecembrişti ai ţării (în capul listei-tip de 300 de semnături pe care poţi să-i scoli şi noaptea şi să nu le spui despre ce e vorba că tot semnează) e de oaie! Humaniştii regulatori nu-şi fac decât datoria. Doar pentru asta sunt scărpinaţi şi purtaţi de colo-colo cu vagonul lui Carol al II-lea!
Iar domnul Cărtărescu, mult târşit în politică, trebuie crezut în tot ce spune sau cere, de către acest "grand bète" care şi-a permis să-l ignoreze aproape jumătate de secol. Fără cultură subţire, subtilă, aticistă, venind de la humanişti de profesie, unde în paşte pe mă-sa vreţi să ajungem?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu