CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (II)

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea I

Tricolorul :

Miercuri, 26 octombrie 2005, premierul britanic Tony Blair a venit în plenul Parlamentului European, în calitatea sa de preşedinte în funcţie al Consiliului European. Eurodeputaţii au ascultat, cu urechile ciulite, amplul discurs rostit de Blair în Hemiciclul de la Strasbourg, după care, incitaţi de cele expuse de el în legătură cu modul în care înţelege să combată provocările globalizării, i-au dat, care mai de care, replici acide.

Am remarcat luările de cuvînt curajoase ale italiencelor Monica Frassoni (Grupul Verzilor) şi Roberta Angelilli (Uniunea pentru Europa Naţiunilor) – aceasta din urmă declarînd că „în ceea ce priveşte modelul social european, preşedintele Blair a fost prea puţin convingător”. Nici Nigel Farage (liderul Grupului pentru Independenţă şi Democraţie) nu s-a lăsat mai prejos.

După ce a amintit, cu ironie aforistică, faptul că „Regele Henric al VIII-lea a fost, peste toate, primul englez euro-sceptic”, Farage a constatat următoarele: „Din 1497, Parlamentul Britanic a emis 25.000 de legi. De cînd aţi devenit dvs. (Tony Blair – nota V.H.) preşedintele Consiliului, au fost emise nu mai puţin de 2.500 de acte normative”.

Această sumbră realitate reprezintă, în opinia euro-scepticilor, „moştenirea” lui Blair, dar şi „proba că Europa nu funcţionează”. Un alt britanic, conservatorul neafiliat Roger Helmer, l-a atacat dur pe Tony Blair, care, ca şi predecesorii săi, John Major şi Margaret Thatcher, a înţeles, într-un sfîrşit, că „aspiraţiile şi ambiţiile Uniunii Europene sînt, în întregime, contrare intereselor britanice”, dar, cu toate acestea, el acţionează exact pe dos, prejudiciindu-şi propria ţară. Premierul britanic a fost bruiat, în timpul discursului, de către un euro-parlamentar cipriot, Marios Matsakis, care a afişat o placardă pe care era scris, cu litere de o şchioapă: „Ciprul este, încă, o colonie britanică!”.

În aceeaşi zi, înainte de şedinţa de plen la care facem referire, în casetele de corespondenţă ale parlamentarilor europeni a fost strecurat un manifest al asociaţiei „Europa Socială”, avînd următorul titlu: „Dragă domnule Blair, de partea cui eşti – a lui Robin Hood, sau a şerifului din Nottingham?”. Să fi fost, oare, acea ofensivă anti-Blair „plata” europenilor pentru „americanizarea” primului-ministru al Marii Britanii, în ultimii ani? În primăvara anului 2006, au avut loc alte dezbateri incitante referitoare la România.

Miercuri, 26 aprilie, în cadrul mini-sesiunii plenare de la Bruxelles, comisarul european pentru Extindere, Olli Rehn, a răspuns unor întrebări adresate Comisiei Europene de către Elmar Brok (preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului European), Pierre Moscovici (raportorul pentru România) şi Geoffrey Van Orden (raportorul pentru Bulgaria), în legătură cu stadiul pregătirilor pentru aderarea acestor ţări la Uniunea Europeana. Olli Rehn a declarat, în faţa deputaţilor europeni, că România şi Bulgaria nu trebuie să piardă ritmul reformelor, al aplicării lor concrete, şi, în acelaşi timp, sînt obligate să facă dovada unor structuri prin care să continue lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate, deoarece numai aşa poate fi garantată o societate normală.

Cît despre introducerea unui sistem strict de monitorizare în următorii 2-3 ani, inclusiv prin aplicarea unor clauze de salvgardare tematice (sectoriale), reprezentantul Comisiei Europene a precizat ca acestea „au menirea de a contracara eventualele consecinţe negative care ar putea apărea din cauza persistenţei unor neajunsuri în Bulgaria şi România după aderare. Aceste clauze pot implica, de exemplu, suspendarea temporară a unor drepturi specifice, în conformitate cu legislaţia comunitară. În cazul de faţă, tratatele de aderare conţin 3 clauze de salvgardare – o clauză generală economică, o clauză specifică pentru piaţa internă şi o clauză referitoare la justiţie şi afaceri interne.

Pentru aplicarea lor nu este, însă, nevoie de o decizie a Consiliului în unanimitate, ci doar o decizie a Comisiei în baza evaluării obiective a unor posibile întîrzieri în aplicarea acquis-ului în statele candidate”. În continuare, au luat cuvîntul o serie de euro-parlamentari, care s-au exprimat cu privire la oportunitatea intrării României şi Bulgariei în Uniunea Europeană, la termenul stabilit. Am remarcat intervenţia lui Markus Ferber (PPE), care a subliniat că „reformele nu trebuie să fie făcute ca la paradă în faţa Uniunii Europene – ele sînt necesare pentru ca oamenii să poată locui într-o ţară cu instituţii democratice stabile, cu o justiţie corectă”.

De asemenea, Andreas Molzer (euro-parlamentar neafiliat) a arătat că „România şi Bulgaria trebuie să devină membri ai familiei europene, însă trebuie să ţinem seama de toate subiectele care stîrnesc îngrijorare – nu ştim dacă aceste ţări ar face faţă apartenenţei la Uniune”. Liderul Grupului pentru Independenţă şi Democraţie, Nigel Farage, a declarat că „aderarea României şi a Bulgariei va avea consecinţe negative pentru ele însele, dat fiind că cei mai inteligenţi tineri vor fi ademeniţi de bani şi vor pleca în Europa de Vest”. Aşadar, nimic nou, la acea dată, pe Frontul de Vest.

Toată lumea aştepta decizia finală în ce priveşte data şi condiţiile aderării României şi Bulgariei. Circula, deja, zvonul că integrarea avea să fie politică, nu şi economică, iar accesul României la fondurile europene – drastic limitat. Unii se întrebau care sînt, la urma urmei, „marile avantaje” ale intrării în UE – să fim simpli membri cotizanţi şi piaţă de desfacere pentru produsele corporaţiilor transnaţionale? Să sperăm că nu vom ajunge acolo (sau deja om fi ajuns şi nici măcar nu conştientizăm aceasta?!)…

A urmat Raportul de Monitorizare din mai 2006. „Ar trebui să oprim această farsă, conform căreia România şi Bulgaria vor adera la Uniune pentru că îndeplinesc criteriile. Ele vor adera din motive politice” – arăta, marţi, 16 mai, în plenul Parlamentului European, englezul Nigel Farage, liderul Grupului pentru Independenţă şi Democraţie. Un alt deputat european, membru al grupului politic amintit, olandezul Bastiaan Belder, a accentuat faptul că doar un angajament pentru schimbare (din partea autorităţilor de la Bucureşti şi Sofia) nu este de ajuns, ci este necesară schimbarea propriu-zisă a celor două ţări, înainte să fie stabilită o dată pentru aderarea lor.

La rîndul său, austriacul Andreas Molzer (parlamentar european neafiliat vreunui grup) preciza, cu prilejul aceloraşi dezbateri prilejuite de Raportul de Monitorizare prezentat de Olli Rehn, că îngrijorările cetăţenilor europeni nu sînt luate, din păcate, în considerare: „Actualele mecanisme de extindere nu sînt eficiente, întrucît România şi Bulgaria au tot felul de probleme, care nu pot fi rezolvate în cîteva luni, drept pentru care nu este nici în interesul Uniunii Europene, nici al celor două state, dacă ele vor fi acceptate în structurile comunitare mai repede decît trebuie”.

Comisarul european pentru Extindere, Olli Rehn, rămînea ferm în ceea ce priveşte posibilitatea activării clauzei de salvgardare: „Vom evalua în octombrie dacă cele două ţări au reuşit să rezolve problemele restante şi vom decide dacă data prevăzută poate fi menţinută. Comisia Europeană îşi rezervă dreptul de a considera activă clauza de amînare cu 1 an, dacă restanţele nu sînt rezolvate”. România a primit 4 „steguleţe roşii”. Unul dintre ele viza implementarea sistemelor IT pentru administrare fiscală, în vederea asigurării inter-operabilităţii cu cele din restul statelor membre ale Uniunii Europene, pentru a se asigura o colectare corespunzătoare a TVA pe întregul teritoriu al pieţei interne a UE.

De asemenea, aveam 3 „steguleţe roşii” la agricultură. Problemele semnalate priveau: operaţionalizarea completă a agenţiilor acreditate pentru a gestiona plăţile directe către fermieri şi operatori în cadrul politicii agricole comune, înfiinţarea unui sistem integrat de administrare şi control (IACS) în agricultură şi a unui sistem de colectare a deşeurilor animale şi a facilităţilor de tratare a acestora în conformitate cu acquis-ul comunitar în domeniul encefalopatiilor spongiforme transmisibile şi a sub-produselor animale.

La acestea se adăugau zecile de „steguleţe galbene”, din diverse domenii. În concluzie, optimismul afişat de guvernanţi, prin afirmaţii hazardate (de genul: „Este cea mai bună evaluare pe care a avut-o vreodată România”), era total deplasat. De fapt, nici nu ne aşteptam la altceva… Marţi, 26 septembrie 2006, în plenul Parlamentului European, la Strasbourg, s-a dat „undă verde” pentru România şi Bulgaria, iar Consiliul European de la Bruxelles (14-15 decembrie) a confirmat intrarea lor la 1 ianuarie 2007 (în condiţiile în care Tratatul de Aderare fusese deja ratificat de toate statele membre). Din acel moment, drumul integraţionist al ţării noastre avea sens unic (asta, desigur, pînă „la loc comanda”!)…