"Incapacitatea statului-naţiune" ?! Poate "incapacitarea" (indusă)

Prioritate de dreapta:
 

bullshit

"Suveranitatea nu dispare, dar se deteritorializează"; "Actuala fază a globalizării va conduce spre o reorganizare a suveranităţii pe alte baze decît naţiunea"; "Dimensiunea teritorială a suveranităţii s-a dezvoltat odată cu statul-naţiune (ce nu trebuie confundat cu statul-naţional în care s-au împotmolit politicienii români), iar astăzi asistăm la sfîrşitul acestei epoci"; "Straturi de suveranitate pe care existenţa statului-naţiune le estompase în ultimele două-trei sute de ani"; "Incapacitatea statelor-naţiune de a mai gestiona eficient fluxurile locale şi internaţionale a dus la emergenţa unor instituţii şi organizaţii cu vocaţie supranaţională care îşi asumă tot mai multă suveranitate"; "Incapacitatea statului-naţiune de a răspunde nevoilor elementare ale populaţiei (locuri de muncă, asistenţă socială etc.) este evidentă pentru orice observator onest" - doar câteva dintre tezele activistului de şcoală Soros Cristian Pîrvulescu ("Rătăciţi în trecut" - Observator cultural). 

Îşi asumă USL, care l-a numit la conducerea Forumului Constituţional (2013), acest atac la stat şi la naţiune ? N-ar fi primul, la C.P., care a mai condus acelaşi Forum şi în 2003, numit de PSD.

[...] Poate şi din această cauză, folosind un limbaj naţionalist deloc frecventat pînă acum, Traian Băsescu a ajuns să ameninţe guvernul maghiar spunînd – nici mai mult, nici mai puţin – decît că „România îşi va asuma leadership-ul punerii la punct a Budapestei“, deoarece Ungaria „a devenit un focar de instabilitate din punct de vedere al tratării minorităţilor în regiune“. Preşedintele îndeamnă la izolare: „Poate să se perinde prin Harghita şi Covasna toată protipendada politicienilor maghiari. Cred că e ultimul an în care au putut să o facă atît de relaxat“. Ce urmează? Expulzare? Blocarea graniţelor pentru politicienii unguri? Afirmaţiile lui Traian Băsescu sînt doar declaraţii tactice, în contextul luptelor politice de vară din România? Sînt un experiment pentru a testa reacţiile opiniei publice şi a adversarilor? Încă un pas pe calea orientării dezbaterii politice româneşti spre subiecte „patriotice“ precum „unirea cu Moldova de peste Prut“? [...]

Oricare ar fi explicaţia, Traian Băsescu a trecut de o linie de demarcaţie pe care, în Europa, politicienii „sistem“ nu o depăşesc. Nu doar că naţionalismul şi suveranismul promovate acum sînt în contradicţie cu capitalismul globalist şi neo-conservatorismul promovat pînă mai ieri, dar ele indică o viziune politică nu doar revolută, ci şi periculoasă. Chiar dacă lumea contemporană nu este vidată nici de suveranitate, nici de identităţi etnico-culturale, totuşi, aşa cum demonstra John Agnew (Globalization and Sovereignty, New York, Rowman and Littelfield, 2009) suveranitatea nu dispare, dar se deteritorializează. Încet, dar sigur, centrul suveranităţii se schimbă.  

Şi dacă globalizarea nu înseamnă sfîrşitul statelor – ideea atît de des reluată încît a devenit un fel de loc comun, asociată pe Vechiul Continent şi ideii de europenizare –, actuala fază a globalizării va conduce spre o reorganizare a suveranităţii pe alte baze decît naţiunea. De altfel, teritoriul nu a fost niciodată expresia unică a suveranităţii. Dimensiunea teritorială a suveranităţii s-a dezvoltat odată cu statul-naţiune (ce nu trebuie confundat cu statul-naţional în care s-au împotmolit politicienii români), iar astăzi asistăm la sfîrşitul acestei epoci. 

În faza actuală a globalizării, dezvoltarea economică – iar criza prin care trecem o dovedeşte o dată în plus – pune statele-naţiune (chiar şi cele cu teritoriu şi populaţie importante) în dificultate. Incapacitatea statelor-naţiune de a mai gestiona eficient fluxurile locale şi internaţionale a dus la emergenţa unor instituţii şi organizaţii cu vocaţie supranaţională care îşi asumă tot mai multă suveranitate. În acelaşi timp, se produce şi declinul formelor tradiţionale de manifestare a identităţii politice. Mişcările de populaţie din ce în ce mai importante au scos la lumină straturi de suveranitate pe care existenţa statului-naţiune le estompase în ultimele două-trei sute de ani, în timp ce statele-naţiune se văd dificultate. 

Incapacitatea statului-naţiune de a răspunde nevoilor elementare ale populaţiei (locuri de muncă, asistenţă socială etc.) este evidentă pentru orice observator onest. În acest context orice politică raţională ar trebui să asigure un cadru pentru a ieşi din impas. Or, în raport cu această direcţie rezonabilă pe care şi politica românească ar trebui să meargă, se manifestă în replică un puseu naţionalisto-suveranist care mizează pe emotivitate şi nu se poate justifica decît prin recursul la un trecut răstălmăcit. Riscul de a ne rătăci în acest trecut – pe de o parte, din cauza fricilor milenariste resuscitate de criza economică şi pe care le resimte opinia publică gata să se refugieze în trecut, pe de altă parte, datorită intereselor politice limitate şi egoiste ale unor politicieni – este cu atît mai real, cu cît este facilitat şi de provincialismul clasei politice de la noi. Iar ultimele episoade ale „politicii de vară“ indică tocmai o astfel orientare. Naţionalismul şi suveranismul sînt la îndemînă şi nu sînt deloc inofensive.