Demoralizarea României (I)

Familia Ortodoxă :

• partea a II-a

De douăzeci de ani încoace, lumea românească a intrat parcă într-o fierbere, într-o oală sub presiune, la care ne-am deprins să rezistăm plecând de la gândul că schimbarea cere sacrificii – şi acum, încă puţin, mai este nevoie de ele. Dar tot amăgindu-ne (sau lăsându-ne amăgiţi!), am obosit de atâta aşteptare şi, oarecum, am deznădăjuit. Blazarea, nesiguranţa, suspiciunea, irascibilitatea şi multe alte stări de spirit prea puţin pozitive au devenit numitorul comun al ultimilor ani. Cei vârstnici, care nu s-au uitat pe sine în faţa micilor ecrane, observă că lumea nu mai este ca înainte, fără să poată da diagnosticul exact. Tinerii însă nu ştiu ce se întâmplă cu ei, căci altă lume nu au cunoscut. Sunt doar derutaţi şi confuzi, plictisiţi şi deprimaţi, în aşteptarea unei distracţii „şi mai mari”, şi, de ce nu, a Apocalipsei – „hai s-o vedem şi pe asta!” –, cel puţin din perspectiva propriei vieţi. Nu-i mai interesează nimic.

Ce se întâmplă, de fapt? E un semn al timpurilor moderne, pe care noi nu-l înţelegem? O devenire necesară în istoria universală? Sau avem de-a face cu un cancer social care a pus stăpânire pe lume? Răspunsul ni-l oferă, surpinzător, cărţile în care sunt prezentate ingineriile psihosociale prin care este condusă lumea modernă…

Ce sunt aceste aşa-zise inginerii sociale sau cum reuşesc aceste tehnici de manipulare psihosocială să transforme lumea în care trăim, contextul vieţii noastre cotidiane, putem afla din studiile de specialitate, care, în unele cazuri, sunt adunate în cărţi sau tratate precum cel al lui Iuri Bezmenov (1939-1993). Acestea însă nu sunt mediatizate deloc, căci mass-media este tocmai unul din mijloacele principale prin care se desfăşoară procesul transformării. Şi astfel lumea, oamenii sunt convinşi că necazurile lor sunt cauzate de simple coincidenţe nefaste, în timp ce, în realitate, ele nu sunt altceva decât efectul bine țintit al acestor tehnici de manipulare socială.

„Mi-e ruşine să spun că sunt român…”

Manifest Václav Klaus: "Democraţi din Europa, treziţi-vă !"

Prioritate de dreapta:

Aceşti "noi lideri" doar rostesc în mod deschis ceea ce elitele europene contemporane ascund în cuvinte mai puțin radicale pentru a nu-i îngrozi prea tare pe cetățenii din țările lor.

Democraţi din Europa, treziţi-vă !

Manifest inițiat de fostul președinte al Republicii Cehe, Václav Klaus

Mijloacele mass-media importante, atât din ​​țara noastră (Lidové noviny, 4 septembrie 2013) cât și din lume, au publicat declarația lui Daniel Cohn-Bendit, infamul anarhist și luptător pe baricadele din Paris din 1968, și a lui Felix Marquardt. Ei sunt co-fondatori ai mişcării Europeans Now [Europeni, Acum !], care are lozinca Tineri europeni: "Uniți-vă!"

Acest slogan este o reformulare deliberată a Manifestului Comunist al lui Marx și a apelului său, "Proletari din toate țările, uniți-vă !", și arată clar în aceeași direcție. Radicalii de stânga moderni, nu numai cei de genul roșu, dar în zilele noastre, de cele mai multe ori şi cei de verde, încearcă acum să reînvie ororile care au fost înfăptuite ca urmare a Manifestului și a apelului său, cu zecile de milioane de victime ale proiectului ingineriei sociale comuniste care, în final, după o lungă perioadă de timp (vai ! de mult prea mult timp !), s-a prăbușit în urmă cu aproape un sfert de secol - acești oameni încearcă să reînvie toate acestea prin intermediul Uniunii Europene.

Democrații din Europa nu trebuie să o neglijeze, ca pe ceva neimportant. Este un pas început către transformarea finală a acestei organizații, la început internațională, într-un suprastat european, conceput pentru a distruge statele europene istorice, împreună cu conceptul de democrație, care este indivizibil şi inseparabil asociat cu aceste state.

Să nu-i subestimăm pe acești oameni ! Daniel Cohn-Bendit este un membru proeminent al Parlamentului European şi reprezintă Partidul Verzilor. Acest politician radical franco-german, care mai este cunoscut şi sub numele de "Danny cel Roşu" ["Danny le Rouge"] îşi publică manifestul său în momentul în care Uniunea Europeană se confruntă cu cea mai gravă și cea mai profundă criză financiară, economică și politică de până în prezent, cauzată de un număr de factori, ultimul, dar nu în ultimul rând fiind procesul de integrare [europeană] în totalitate inadecvat și pripit. Multe țări, în special din partea de sud a continentului nostru, se confruntă cu cea mai profundă frustrare a cetățenilor lor, în timp ce șomajul este covârșitor, în special în rândul tinerilor, și tensiunea socială se acumulează. Liderii mișcării "Europeni, Acum" au decis că aceasta este ocazia ideală de a repeta reţeta veche a lui Marx pentru crearea unei noi asociații internaționale a partidelor de stânga, pentru adunarea elementelor non-democratice și pentru asaltul final. Ceea ce s-a schimbat este doar vocabularul, în timp ce esența rămâne aceeași.

Ei scriu: "A sosit vremea pentru o mișcare internațională, inter-gen și non-ideologică, care ar ridica integrarea europeană la noul nivel". Autorii săi califică "statul-națiune" drept "o structură învechită". Ei anunţă, de asemenea, în legătură cu viitoarele alegeri pentru Parlamentul European, "crearea unui partid", care ar trebui să fie - din nou ! - un partid de un tip cu totul "nou".
 

Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Un pamflet anti - Adrian Păunescu apărut prin anii '80 şi care circula xeroxat, fiind difuzat şi la Radio Europa Liberă, în lectura lui Neculai Constantin Munteanu. Unii îl atribuiau - probabil, după stil - lui Eugen Barbu, iar C.V. Tudor îi confirmă paternitatea pamfletului. Care începuse să circule după căderea în dizgraţie a lui Păunescu, adică după "incidentul de la Ploieşti" din 1985, când în urma unei "pene de curent" s-a creat (noaptea) o busculadă pe stadionul unde se desfăşura Cenaclul Flacăra, rezultând cinci morţi şi zeci de răniţi. Cenaclul este interzis în urma incidentului, iar Păunescu trimis "la munca de jos" (într-o redacţie a unei publicaţii culturale).

 
Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Năpăstiile la poporul român se zice ca sînt de la Dumnezeu. De ele nu poţi să scapi: cutremure, inundaţii, focuri, ciumă, holeră, brîncă, moartea-n vite, cîte şi mai cîte.

Unele dintre ele par mai rele decît războiul, pentru ca cel puţin in cazul acestuia există un orecare ceremonial: ultimatumuri, tratative, trădari, pe cînd în cazul seismelor, te culci treaz şi te scoli mort. Nimeni, în afara şobolanilor de apă şi a şerpilor nu are presentimnetul unor asemenea catastrofe. Cînd venea «aia urîtă», se băteau clopotele şi în porţile muribunzilor se atîrnau nişte cîrpe negre, apăreau butoaie cu oţet – ca să nu te spurci – mai exista şi metoda izolării, a lanţului pus la poartă şi a arnăuţilor care trăgeau cu puşcociul ca nimeni să nu se apropie de locul nesănătos. Cadavrele se ardeau – vaccinuri nu existau – dar te mai salva cîte unul care furase vreun cui de pe crucea lui Hristos şi pe care nu-l atingeau pojarurile şi scabia, nici buba neagră.

Noi, cei de azi, cu toate penicilinile, iată, nu ne putem feri de un flagel devenit coşmar, de balega asta mare de om care-ţi intră în casă cînd ţi-e lumea mai dragă: pe la opt sera, pe la nouă, pe la cinci pe la ora cucuvelelor; ai, n-ai chef de el, îţi pătrunde în dormitor, te persecută, urlă la tine, joacă geamparalele ca starostii de puşcării, beleşte ochii ăia mari ai lui şi te ameninţă : «Nu scapi de mine ! Mă doreşti, nu mă doreşti, eu tot dau năvală !»

La «Ora copiilor» sau la «Să învăţăm semnele de circulaţie», el nu lipseşte. Dacă te afli în vreun loc mai dosit şi ai uitat să îţi iei hîrtie higienică cu tine, n-avea grijă: în Programul de Radio, în Buletinul filatelic sau, şi mai rău, într-o revistă proprie, unde se fotografiază şi se autoslăveşte cu chitaroizii lui, cîntînd din zdrîng în faţa reflectoarelor, tot de el dai. Petreache Lupu din Maglavit a fost un dulce copil. În cenaclul său nasc fecioarele şi băieţii se despoaie, uitîndu-şi prezervativele printre scaune, bătrînii se vindecă de trînji instantaneu şi umblă ca milogul din Capernaum.

Unde am fost în ultimii 25 de ani?

Naţiunea:

O întrebare care mi-a stăruit mult timp în urechi şi în minte, întrebare pusă de un tânăr proaspăt absolvent de politehnică. Un tânăr ce-și caută cu ardoare un loc de muncă… acasă. Tânărul cu pricina, îmi aducea argumente zdrobitoare, pe care le ştiam deja, în favoarea găsiri unui job, în inginerie, aici la noi acasă, erau discuţii „pro” şi „contra” plecării sale în afară, când la un moment dat ne-a întrebat pe toţi cei de faţă, dacă ştim exact situaţia locurilor de muncă şi a recunoaşterii unor calităţi profesionale acum în România… Apoi, după câteva răspunsuri subiective date de interlocutori, am primit mai multe întrebări care, la drept vorbind, ne-au lăsat fără replică!

…„Voi nu ştiţi care este situaţia locurilor de muncă în ţară? Nu ştiţi că nu poţi lucra în profesia ta decât dacă te umileşti la maxim? Că nu-ţi este răsplătită muncă corespunzător? Nu ştiţi câţi absolvenţi devin şomeri? Nu ştiţi ce prăpastie este între preţuri şi salarii în România? …De ce s-a ajuns aici? Unde aţi fost în ultimii 25 de ani?”…

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (II)

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea I

Tricolorul :

Miercuri, 26 octombrie 2005, premierul britanic Tony Blair a venit în plenul Parlamentului European, în calitatea sa de preşedinte în funcţie al Consiliului European. Eurodeputaţii au ascultat, cu urechile ciulite, amplul discurs rostit de Blair în Hemiciclul de la Strasbourg, după care, incitaţi de cele expuse de el în legătură cu modul în care înţelege să combată provocările globalizării, i-au dat, care mai de care, replici acide.

Am remarcat luările de cuvînt curajoase ale italiencelor Monica Frassoni (Grupul Verzilor) şi Roberta Angelilli (Uniunea pentru Europa Naţiunilor) – aceasta din urmă declarînd că „în ceea ce priveşte modelul social european, preşedintele Blair a fost prea puţin convingător”. Nici Nigel Farage (liderul Grupului pentru Independenţă şi Democraţie) nu s-a lăsat mai prejos.

După ce a amintit, cu ironie aforistică, faptul că „Regele Henric al VIII-lea a fost, peste toate, primul englez euro-sceptic”, Farage a constatat următoarele: „Din 1497, Parlamentul Britanic a emis 25.000 de legi. De cînd aţi devenit dvs. (Tony Blair – nota V.H.) preşedintele Consiliului, au fost emise nu mai puţin de 2.500 de acte normative”.

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (I)

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea a II-a

Tricolorul :

România traversează perioada integrării în Uniunea Europeană. Ştim cu toţii aceasta. Şi mai ştim de unde am plecat, la data aderării, 1 ianuarie 2007: de la o societate românească nepregătită, din păcate, pentru aderare. Iar acum, după ce am intrat în UE, încercăm să peticim un sac găurit şi să dregem o ciorbă reîncălzită… Să revedem împreună, în cele ce urmează, principalele etape parcurse de România, în anii 1993-2006, în relaţia cu instituţiile europene.

La 1 februarie 1993, a fost semnat Acordul de Asociere a ţării noastre la Uniunea Europeană (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). În iunie 1995, România a prezentat cererea oficială de aderare la UE (asupra căreia Comisia Europeană a exprimat un punct de vedere abia în iulie 1997). În noiembrie 1998, tot dinspre Executivul european a venit şi primul Raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare. În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a decis deschiderea negocierilor cu ţara noastră (alături de alte 6 state candidate).

Procesul de negociere a aderării a fost lansat, în mod oficial, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale România-UE, din februarie 2000. În decembrie 2002, Consiliul European de la Copenhaga a exprimat sprijinul pentru obiectivul aderării României la Uniune în 2007, iar Consiliul European de la Salonic a manifestat, în iunie 2003, susţinerea pentru încheierea în 2004 a negocierilor de aderare a României. În decembrie 2003, Consiliul European de la Bruxelles a stabilit calendarul de aderare a României la Uniunea Europeană (reconfirmat, în iunie 2004, de Consiliul European de la Bruxelles): finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cît mai curînd posibil în 2005 şi aderarea efectivă la UE în ianuarie 2007.

Curiozităţi americane privind emigrarea lui Vladimir Tismăneanu

cotidianul.ro:
 
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de "un membru al staffului tehnic" al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a "emigrat" SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.

Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau "pierduţi" într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata "profesionist" şi considerată ca fiind bine-venită.

Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.

Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.

Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat "Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»", mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.

Realitatea din spatele interesului băncilor pentru agricultură

România liberă:

Bancherii nu contenesc să vorbească despre agricultură atunci când se referă la domeniile cu potențial. Ba chiar au lansat şi o groază de produse dedicate, pe care însă le accesează doar o mână de investitori consideraţi solvabili.

Agricultura va fi noul boom al economiei româneşti, întrucât ţara are un potenţial extraordinar în acest domeniu, a declarat Radu Graţian Gheţea, preşedintele CEC Bank, în cadrul unei conferinţe pe tema contribuţiei IMM-urilor la relansarea economică. „Un boom ca în anii 2005-2008 nu va mai fi în niciun caz, însă cred că un boom va veni din agricultură, întrucât potenţialul agricol al României este extraordinar, iar piaţa terenurilor se liberalizează. Mă refer la creşterea preţurilor terenurilor şi la unificarea parcelelor, care vor deveni prelucrate cu mijloace industriale“, a arătat Gheţea. El a amintit că, în acest moment, 40% din agricultura românească este una de subzistenţă.

În realitate…