26 februarie 2014

Distrugerea națiunilor din UE



West Sussex Gazette: 
 
Destruction of EU nations

Pe 13 iulie 1960, preşedintele francez, generalul de Gaulle, l-a convocat pe Alain Peyrefitte să vină şi să-l informeze despre maşinaţiunile Bruxellesului. Iată ce a spus Peyrefitte: 

"Este sistemul Monnet. El constă tocmai în crearea de situaţii din care se poate scăpa doar prin creşterea dozei de supranaţionalitate. Fiecare nouă dificultate ne duce într-un mecanism care ne împinge un pic mai departe spre un stat federal şi mai slăbește guvernele naţionale".
Cu alte cuvinte, împreună cu regionalizarea şi privatizarea, sistemul Monnet este un instrument pentru distrugerea naţiunilor din Europa. Îl putem vedea acum, în toată splendoarea sa, cu oameni nealeşi care înlocuiesc guvernele democratice în Grecia şi Italia, şi Germania dând tonul.

La începutul anilor '90, când au început discuțiile privind uniunea monetară, cei care au ştiut despre astfel de lucruri au explicat de ce nu ar funcţiona, dar cu toate acestea federaliştii au mers mai departe.

Intenţia lor era de a crea tocmai acea situaţie la care s-a referit Peyrefitte în cadrul discuției sale cu de Gaulle; obiectivul lor este de a finaliza procesul de transformare a ţărilor din UE din naţiuni libere și suverane în provincii dependente ale unui stat totalitar.

Peyrefitte a scris despre întâlnirea sa cu de Gaulle în aceeaşi zi, astfel că, deşi cartea sa a fost publicată abia în 1994, pasajul citat mai sus a fost scris cu mai mult de cincizeci şi doi de ani în urmă.

Cât va trebui să mai așteptăm până când cei învestiți cu autoritate ne vor spune adevărul ?


*   *   *

De Gaulle despre ziarişti : "partida străinătăţii, împotriva partidei naţionale". 


De Gaulle, citat de Peyrefitte:

"Peyrefitte, te rog să nu-i tratezi pe jurnaliști cu prea multă considerație. Atunci când se iveşte vreo problemă, de fiecare dată aceasta faună se înrolează în partida străinătăţii, împotriva partidei naţionale, a cărei purtătoare de cuvânt totuşi se pretinde a fi. Este imposibil de imaginat o astfel de josnicie - și, în același timp, o astfel de inconștiență a josniciei.

Jurnaliștii dumitale au în comun cu burghezia franceză faptul de a fi pierdut orice sentiment de mândrie națională. Ca să poată să ia masa în oraş, ca de obicei, burghezia ar accepta orice asuprire a națiunii. Deja, încă de la '40, ea a fost în spatele lui Pétain, pentru că i-a permis să continue să ia masa în oraş, în ciuda dezastrului național. Cât de minunat ! Pétain era un mare om. Nu-i nevoie de austeritate, nici de efort ! Pétain a găsit aranjamentul. Totul urma să se facă în combinaţie cu germanii, ceva minunat. Bunele afaceri s-ar relua. Desigur, aceştia reprezintă 5% din națiune, dar 5% care, până la mine, au dominat. Revoluția franceză nu a adus la putere poporul francez, ci această clasă artificială care este burghezia. Această clasă care s-a declasat, ajungând să devină trădătoarea propriei sale ţări.

Desigur, "prostimea" nu împărtășeşte nicidecum acest sentiment. "Prostimea" are reflexe sănătoase. "Prostimea" simte unde este interesul național. Nu greşeşte de prea multe ori. În realitate, există două burghezii. Burghezia banului, care citeşte Le Figaro, și burghezia intelectuală, care citeşte Le Monde. Cele două sunt complementare şi se sprijină reciproc. Ele se înţeleg şi îşi împart puterea. Eu unul nu dau doi bani pe faptul că jurnaliștii dumitale sunt împotriva mea. Chiar m-aş îngrijora dacă aceştia nu ar fi. Mi-ar veni rău, mă-nţelegi ! În ziua în care Le Figaro şi L'Immonde ar anunţa că m-ar sprijini, aş considera că are loc o catastrofă naţională !"

Fdesouche.com



*   *   *

Iar acum, antiteza (gaullismului):

"După cel de-al doilea război mondial, gaulliştii şi comuniştii au monopolizat scena politică franceză. Este o alianţă tacită, li se spune gaulo-communistes. Dreapta conservatoare a fost instrumentalizată, complexată, pentru cele petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, a decontat politic episodul Vichy, şi a apărut gaullismul ca surogat al dreptei. Comuniştii au fost legitimizaţi prin participarea lor la Rezistenţă, trecându-se cu vederea episodul lor colaboraţionist 1939-1941 (în urma pactului Germania-URSS din 1939). Acest tip de propagandă a avut succes timp de decenii, dar la un moment dat nu a mai ţinut. Este valabil şi la nivel european, unde datorită lui Margaret Thatcher avem un Tony Blair, datorită lui Aznar avem un partid socialist spaniol democratizat, iar în Franţa stânga se vede nevoită să abandoneze treptat tezele marxiste".

Thierry Wolton (2007)

http://riddickro.blogspot.ro/2011/01/thierry-wolton-gaullistii-si-comunistii.html


Clipul a dispărut de pe YouTube :

"Thierry Wolton sur Sarkozy et les néo-conservateurs"

http://www.babelio.com/auteur/Thierry-Wolton/13859


18 februarie 2014

România semi-colonială



Cotidianul.ro :

Petre Pandrea a construit şi a definit într-o manieră originală, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia şi antropologia, structurile socio-politice care susţin de peste 300 de ani societatea românească. Jurnalul său scris în cursul anului 1947, în directă legătură cu evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vieţile românilor, a fost pus în slujba unei schimbări în bine, circumscrise termenului de „helvetizare”. Schema procesului de trecere de la o realitate la alta este una simplă în aparenţă: schimbarea stilului de viaţă semi-colonial prin helvetizarea societăţii româneşti. Cum este definită semi-colonia? Semi-colonia este definită prin „quasi-autonomie politică şi dependenţă economică”.


Ce înseamnă stilul de viaţă semi-colonial? Spre deosebire de ţările independente, unde „stilul de viaţă se formează în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă”, în „semi-colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus”. În ţări precum India (fostă colonie britanică) sau România (dependentă economic şi implicit politic de mari puteri), „stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere intervin – hotărâtor – straturile populare”. 

Una din caracteristicile semi-colonialilor este aceea că „nu pot avea un stil unitar de cultură şi nici o limbă unitară”. De pildă, limba română „nu există sub forma unei limbi culte, adică fixă şi ordonată”. În interiorul limbii română coexistă „pe picior de egalitate mai multe limbi”: limba arhaică a plugarului, limba mitocanului, limba juristului (ambele franţuzite), limba sportivilor anglo-americanizaţi, limba politicienilor recenţi care sunt, „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”.

14 februarie 2014

Profilul ştiinţific al moftangiului



România literară :

Eseu:
Profilul ştiinţific al moftangiului de Vladimir SIMON

„Ce-ş copil?" - o întrebare emblematică

La finele secolului XIX, românul este smuls din matca sa tradiţională şi aruncat în vârtejul unui europenism deloc familiar. Şocul modernizării accelerate nu găseşte societatea pregătită. Reacţiile individuale de apărare, înduioşătoare sau inadecvate, găsesc un martor sensibil, dispus să le transcrie admirabil. Este I.L.Caragiale. Românul trebuie acum să aleagă între a accepta sau nu soluţia integrării în rigorile civilizaţiei apusene. Şi, evident, ca întotdeauna când se află în faţa unei alternative, optează pentru a treia cale - originală: nu respinge noua realitate care-l traumatizează, nu o înfruntă pentru a nu risca o înfrângere iremediabilă, ci, înduioşat de propria-i soartă, se retrage într-o lume în care se simte ocrotit. Se decide să se copilărească. Regresează în infantilism, adică într-o vârstă de aur, nu istorică, ci biografică. Avantajele? Enorme: în felul acesta rămâne deschis la realitate fără a se lăsa guvernat de raţiune, se poate bucura de plăceri fără a fi îngrădit de constrângeri morale şi, mai cu seamă, poate evita întrebările incomode despre viitor pentru că trăieşte într-un prezent continuu, etern. „Ce-ş copil?" este o întrebare emblematică pentru societatea românească la care Caragiale răspunde: da. Răspunsul afirmativ a lui Caragiale privind infantilismul societăţii româneşti este evidenţiat şi în comentariul avizat al lui Paul Zarifopol: „lumea lui Caragiale îmi pare că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. În societatea nouă românească ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei, aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sunt cu putinţă decât acolo unde, printr-o îndelungată constrângere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflicte din care se naşte conştiinţa complicată a binelui şi răului moral. O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decât lumea în mijlocul căreia a creat Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în tot cuprinsul societăţilor istorice. Aceşti români orăşeni îmi par deopotrivă de candizi, în bine ori în rău" (Publicul şi arta lui Caragiale).

Infantil, moftangiu, moft

Aşadar, personajele lui Caragiale sunt infantile. Comportamentul lor poate fi lămurit deplin doar prin recurs la psihologia infantilă. Trăsătura esenţială, care le distinge de alte personaje, este că ele nu evoluează într-un lume realistă, subsumată regulilor raţionale. Trăiesc într-un univers aparte, necontenit mişcător, în care nimic nu este definitiv. Este guvernat de emoţii şi sentimente. Este o lume nu imorală, ci amorală. Valoarea supremă este aici nu Binele sau Adevărul, ci Moftul. Moft înseamnă: fleac, capriciu, o respiraţie de moment cu aureolă poetică, prelungind o stare emoţională într-un prezent etern şi indivizibil. Împlinindu-şi vocaţia estetică sub zodia Moftului, infantilii lui Caragiale sunt moftangii.

Personajul emblematic al acestei lumi este moftangiul Mitică. De unde ştim că este un infantil tipic? În primul rând pentru că n-are vârstă. Ca şi Peter Pan, Mitică „nu e nici tânăr, nici bătrân nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte", pe scurt, este indistinct, arhetipic. Peter Pan, şi el, „are aceeaşi vârstă mereu"... Copiii seamănă între ei până la confuzie. Tot aşa este confundabil moftangiul Mitică, prototipul, cu infantilii Nae, Lache, Mache sau Costică. Ei există într-un veşnic prezent, nu evoluează precum caracterele adulte, sunt, cum spune Caragiale, „eroii momentului".

Este moftangiul redus mintal?

12 februarie 2014

Dan Diaconescu: "Sunt complici"



Prioritate de dreapta:

"La noi, Băsescu e deja de 8 ani, Iliescu a fost aproape 10 ani, parcă lumea se săturase... Oamenii se şi plictisesc. De aia eu cred că ar fi bine chiar clasele politice, în întregimea lor, să se tot schimbe. Oamenii se plictisesc în general şi când citesc o carte bună, dar când se uită la un film prost, ca cel al evenimentelor politice din România?... De aia cred că politicienii se ajută între ei. În opinia mea, Traian Băsescu şi Victor Ponta se ajută între ei de 23 de ani să stea la putere. Ei se ceartă doar la TV sau în Parlament, dar în realitate se înţeleg atât de bine şi preferă acest joc politic de putere 'să stăm noi 4 ani, tu 4, să furăm, să nu ne anchetăm unii pe alţii'", a spus Dan Diaconescu, în emisiunea "Jocuri de putere".


În opinia sa, clasa politică funcţionează după un mecanism prestabilit, care presupune trecerea cu vederea, de la o guvernare la alta, a tuturor "neregulilor" făcute de predecesori.

"Niciodată un premier, când a venit la putere, nu a cerut anchetarea vechiului premier. Aţi auzit de anchete solide făcute de Ponta împotriva Guvernului Boc sau MRU, sau un preşedinte să vadă ce a făcut celălalt preşedinte? Ei sunt foarte bine înţeleşi între ei. Acum l-au readus pe Băsescu unde-i place cel mai mult lui Traian Băsescu, vedeam în această seară că e fericit cumva Băsescu...", a adăugat Diaconescu.

Astfel, susţine Diaconescu, "coabitarea" s-a transformat în "complicitate".

"Aş vrea să schimbăm sintagma "coabitare" în "complicitate". Una e să coabitezi spre binele poporului, aşa mă gândisem că vor să facă, nu să faci o complicitate la hoţii... Când Ponta anulează azi cu mare fală datoriile CFR... Sunt sute de milioane de euro... Se puteau mări pensii. Pe de altă parte, trebuia găsit vinovatul. Stau şi mă întreb, în cazul Oltchim, Ponta a spus că nu se pot şterge datoriile istorice, dar acum cum s-au putut şterge în cazul CFR? Dacă câştigă un apropiat, pesemne, al lui Ponta, se pot sterge... Din coabitare, au dat-o în complicitate. De ce Traian Băsescu nu şi-a găsit azi 1 minut să spună şi despre ilegalitatea de la CFR?", încheie Diaconescu.


REALITATEA.NET

4 februarie 2014

Blestemul pământului pentru abandonarea fraţilor



Articol de Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):

Faţă de actuala expropriere funciară, cea operată de regimul comunist a fost un biet bebeluş. Aceea avea întoarcere şi s-a dovedit că o răsturnare politică a putut repune în posesie pe proprietari. Noua deposedare este fără întoarcere. Este definitiva rupere de glie a românului. Si cu aceasta, România ca ţară are toate condiţiile să nu mai existe!

Îmbogăţiţii români ai tranziţiei i-au vândut pe nimic străinilor pe fraţii lor săraci. Ca negociatori ai documentelor de aderare la UE au acceptat incalificabila liberalizarea a vânzării terenurilor agricole, deşi liberalizarea era refuzată de condiţiile cu totul inegale de şansă pentru români. Ca dirigenţi politici ai României în perioada postaderare au admis scadenţa fără a încerca măcar să o amâne, necum să-i tundă din efectele catastrofale previzibile. În perioada de care vorbim, s-au perindat la putere absolut toate partidele parlamentare, cu ciocoii lor, fără excepţie. În bloc, clasa politică a consimţit şi participat la exproprierea săracilor români, la ruperea românului de glie, la apropiata suprimare a României.

Singurul lucru cu care ciocoimea îi blagosloveşte acum pe săracii ameninţaţi de expropriere o constituie o imensă diversiune. Li se spune că 1 ianuarie 2014 n-ar fi vreo dată-prag, pentru că, sub forma cumpărărilor de către persoane juridice române, străinii au putut şi până la această dată dobândi terenuri în România, deţinând oficial vreo 15% din terenurile agricole din ţară. Asta aşa ca să fim liniştiţi pentru că estimări neoficiale vorbesc de deţineri de 50% de către străini în Ardeal (în urma nu doar a achiziţiilor de terenuri de către persoane juridice, dar şi a retrocedărilor ilegale, cu acte false sau în speţe fără legătură cu abuzurile regimului comunist)! Păi, cum vine asta fraţilor, bagatelizăm răul ce va să vină prin răul deja făcut?! Nu este de ajuns răul deja făcut?! Nu poate servi ca învăţământ pentru a-l opri pe cel ce va să vină şi care va fi de o incomparabil mai mare amplitudine, căci de acum nu mai există limite şi restricţii?! Si apoi, ca un făcut, în preajma lui 1 ianuarie 2014 şi imediat după aceea, au apărut în scenă cazuri precum Nana şi Fuia dezbătute cu înfrigurare de întreaga clasă politică, dar de fapt cu desfătarea că se abate atenţia publică de la semnificaţia tragică a acestei zile. Si ni se mai spune, ca argument suprem, că străinii, chiar dacă ne iau pământurile, n-o să plece cu ele! Evident, nu le vor putea lua în spate, dar vor pleca cu roadele lor! Deşi s-au văzut şi cazuri, deloc izolate, în care se fac transporturi către alte ţări de straturi de sol, căci pământurilor, ca să devină soluri nutritive, le trebuie zeci, dacă nu chiar sute de ani! 

Deposedarea de pământuri a săracilor nu există de azi de ieri. Cea actuală se deosebeşte de precedentele doar prin anvergură şi modalităţi. Istoria deposedărilor arată însă că niciodată nu s-a scăpat de un blestem. Este necruţătorul blestem al pământului care cade asupra celor care şi-au abandonat fraţii.

Postări populare